De ce vrem să dispărem din realitate? De ce realitatea ni se pare insuficientă sau chiar insuportabilă? Ce anume „rezolvă” mediul virtual, care e oferta sa atât de tentantă, încât ajungem să ne mutăm viețile acolo (adică aici :) )?

Am văzut de curând două filme documentare care vorbesc despre acest transfer. Unul se numește „Manifesto” și este realizat exclusiv din fragmente video care au fost postate pe rețele de către copii și adolescenți din Rusia.

Primul lucru care m-a frapat este nevoia lor de a se filma aproape continuu cu telefonul mobil și de a vorbi, în timp ce se filmează, cu potențialul public.

Practic, ei își „documentează” propriile vieți începând de când se trezesc, înainte de a pleca spre școală. Apoi, când ajung la ore, mulți își lasă telefoanele mobile pornite: ca și cum realitatea ar avea nevoie de martori pentru o eventuală judecată ulterioară. Ca și cum nimic important nu trebuie să rămână privat și nearătat (rețelei). Iar acest obiectiv nu poate fi atins decât dacă filmezi (cam) tot ceea ce ți-e dat să trăiești.

În timp ce mă uitam la „Manifesto”, mi-am notat aceste idei:

„Datorită” rețelelor de socializare, nihilismul a renăscut și e de ordinul maselor: realitatea e plictisitoare, regulile sunt enervante, școala e inutilă, viața e boring.

Virtualitatea însă are mereu potențial (asta e, fiindcă de-aia e virtuală!), adică acolo se pot întâmpla lucruri captivante, necunoscuții sunt mult mai interesanți decât cunoscuții, iminența morții te face să te simți viu.

Copiii vor să se răzbune pe adulții care le impun reguli, care îi pedepsesc, care urlă la ei și nu-i înțeleg.

Violența statului se transmite în violența elevilor: armele sunt cool, răzbunarea devine scop.

Documentarea vieții creează iluzia că viața poate fi mai interesantă decât este. De ce? Fiindcă îți imaginezi că niște străini se vor uita la tine, că „acolo, undeva, în rețea” cineva te urmărește și te acceptă așa cum ești.

Ești pe scenă, îți filmezi orice detaliu al vieții, pentru ca măcar imaginea ta să trăiască altundeva decât aici, în realitatea cea „rea”.

*

Celălalt documentar despre care vreau să vorbesc e și mai tulburător. Se numește „Knit’s Island” (Insula lui Knit) și conține exclusiv imagini dintr-un joc video numit „DayZ”.

Cei trei realizatori și-au creat propriile avataruri, au intrat în metaversul acestui joc și le-au cerut voie celorlalți jucători să filmeze acolo, „înăuntru”, adică să poată prelua înregistrări cu evenimentele care se petrec în DayZ.

Jocul – chiar dacă acest cuvânt mi se pare complet nepotrivit – e unul de supraviețuire virtuală. Se petrece într-o țară fictivă din fostul bloc comunist (URSS sau Europa de Est), iar multe decoruri și peisaje ne par familiare nouă, românilor.

Dar nu asta e important: important e că jucătorii petrec sute de ore din viețile lor pentru a anima un avatar, un dublu virtual căruia îi impun comportamente și reacții pe care nu le-ar putea avea în realitatea socială, fiindcă multe ar fi inacceptabile sau condamnabile.

În DayZ, scopul e să supraviețuiești într-un mediu ostil, drept pentru care mai toți jucătorii, mai precis avatarurile lor, poartă arme și, la nevoie, ucid. Cu toții sunt altcineva în acest mediu, cu toții își aleg un rol mult mai important, mai aventuros, cinic sau amenințător decât sunt persoanele lor în realitate.

În timp ce mă uitam la acest documentar, mi-am notat aceste idei:

Să dispari din realitate: ar putea fi asta una dintre explicațiile pentru nevoia de scufundare în virtual?

Pentru că nu e doar o tentativă de evadare din real, nu e doar nihilism. Vrem să fim altceva: vrem să avem simultan aventură și siguranță: asta oferă virtualul/ videogames/ metaversul.

Descoperi oameni cărora poți să le spui orice, cu care poți să fii oricum: nu te judecă la fel ca în viața reală. Ba chiar dobândești putere dacă ești original și imprevizibil și chiar crud.

Zice unul dintre jucători că nu vrea să mai întâlnească aceiași oameni, cei de care îi place și cei de care nu îi place.

În metavers poți „controla povestea”, zice el, iar amintirile cu care rămâi sunt reale.

Tocmai asta e problema: amintirile nu-s virtuale! O să ții minte că ai pătruns în necunoscut, că ai riscat, că ai ucis, că ai fost în pericol, că totul e altfel decât în viața de zi cu zi.

Ce e ciudat e că jucătorii vorbesc acolo, înăuntrul jocului, despre viața offline, despre pandemie ș.a.m.d.

Adică e o ruptură între ceea ce vezi și ceea ce auzi: ce vezi e o lume virtuală, fake, uncanny, imposibilă, cu trupuri și mișcări nefirești, dar ceea ce auzi sunt oameni care sunt închiși în case, au familii, joburi, copii…

Unul dintre protagoniști, Reverend Stone, care a jucat sute de ore, povestește că a început să viseze cum omoară oameni, din cauza jocului. Și că n-ar vrea să-i întâlnească în realitate pe tovarășii cu care joacă.

Filmul se termină cu avatarul său mergând pe apă, îndepărtându-se, tot mai mic, către orizont.

*

Copii care-și înregistrează pe larg viețile, pentru a le putea arăta, și care vorbesc cu „lumea”.

Adulți care-și creează dubluri aventuroase pentru a scăpa de realitate, și care nu vor să mai aibă de-a face cu oameni în carne și oase.

Ce leagă cele două fenomene?

Asta e întrebarea-cheie. Din moment ce ambele sunt tendințe pe care le sesizăm la nivel mondial, ce legătură există între ele? Care e marea transformare?

Ambele sunt evadări din realitate și ambele presupun o dedublare: omul real, fie acesta copil sau adult, își construiește un teatru virtual în care se inserează ca personaj diferit de sine.

Dacă se înregistrează, e pentru a vorbi cu publicul, cu „sala”; dacă-și creează un avatar, e pentru a fi altcineva: cu totul altcineva.

Legătura dintre cele două fenomene este aceasta: dublul din rețea, avatarul, clona, Eul virtual – indiferent cum îi spunem – este noua jucărie.

În viața fiecăruia dintre noi, primul dublu concret, prima entitate căreia îi transferăm spaimele și curiozitățile nerostite, este jucăria favorită. Acum, jucăria favorită este Eul virtual sau dublul pe care-l creăm în rețea.

Copilul care se filmează cu telefonul mobil vorbește cu lumea, dar, de fapt, vorbește cu jucăria sa virtuală, așa cum părinții și bunicii săi vorbeau cu păpușa sau cu ursulețul de pluș.

Copilul îi transferă dublului său digital – jucărie imaginară – frustrările și speranțele sale: că trebuie să se trezească de dimineață, că unii profesori sunt abuzivi, că se simte singur, că vrea să aibă prieteni, să fie iubit, înțeles ș.a.m.d.

În ceea ce privește adultul, el deja poate și știe cum să își făurească jucăria: avatarul (în videogame) sau Eul virtual (în social media).

Adultul nemulțumit de realitate se întoarce în stadiul de copil care se joacă – e o regresie la nivel planetar – și își dotează jucăria imaginară cu tot ceea ce nu poate avea în viața sa dominată de responsabilități și suferințe: aventură (dar în condiții de siguranță), incertitudine (dar care nu-i periclitează corpul), întâlniri surprinzătoare (dar care nu vin cu obligații concrete).

Ceea ce se întâmplă, odată cu expansiunea virtualității (și determinată de aceasta), e o infantilizare globală.

Cel mai mare influencer din lume a devenit copilul, și nu cel căruia i-am dat viață, ci copilul din noi înșine, copilul interior.

Apariția virtualității, existența acestui mediu și mai ales formatul său, faptul că lumea a devenit scena oricăruia dintre noi și că în rețea poți fi oricine – toată această ofertă a înlocuit, în cazul copiilor, jucăria clasică (păpușă, mașinuță, ursuleț) și a redeșteptat, în cazul adulților, copilul ce părea depășit, lăsat în urmă sau chiar mort.

Într-un fel, rețelele virtuale au produs un miracol la scară planetară: au înviat milioane de copii.

Este această înviere binevenită? Sau n-a făcut decât să împânzească lumea cu tot felul de strigoi și de zombi care acum își revendică trupurile ce le-au aparținut odată?

*

P.S. Cele două documentare (precum și multe altele) pot fi văzute pe gratis, timp de o săptămână (22-29 octombrie 2023), pe site-ul festivalului Astra de la Sibiu, AICI.