Cea mai frumoasă amintire de la “Cotidianul”

Facsimil: primul număr din Cotidianul

*

S-a născut într-o zi de importanţă naţională, la 10 mai 1991, după 125 de ani de la urcarea lui Carol I pe tronul Principatelor, şi a murit puţin într-o altă zi istorică, 22 decembrie 2009 – la 20 de ani după răsturnarea comunismului. În 18 ani şi jumătate, a avut 5457 de zile pline. Un adolescent care a trăit cât o ţară întreagă.
Am avut şansa să-i fiu aproape timp de un an, când era fericit şi plin de viaţă. Alţii l-au cunoscut însă mult mai bine decât mine. Pe câţi i-am găsit, pe atâţia i-am întrebat:

“Care e cea mai frumoasă amintire a ta de la Cotidianul?”

*

Liviu Avram, redactor-şef adjunct:

E o amintire poate trufaşă, dar măcar e sinceră. Cel mai frumos moment pe care l-am trăit la Cotidianul au fost trei. Cele în care trei oameni cu care am lucrat mi-au mulţumit public în momentul în care primeau poate cele mai râvnite premii ale Clubului Român de Presă: George Lăcătuş, pentru investigaţii, Viorel Ilişoi, pentru reportaj, şi Răzvan Vintilescu, pentru campanie de presă.
Taifunul de astă vară de la Cotidianul ne-a împrăştiat pe toţi patru spre alte azimuturi, drept pentru care consemnez aici şi cel mai urât moment petrecut la acest ziar: acela în care Cornel Nistorescu, după ce a luat o decizie care nu avea nici o legătură cu ceea ce fusese Cotidianul până atunci, mi-a răspuns, la fireasca întrebare “de ce?”, în felul următor: “Pentru că aşa vreau eu”. Aşa a vrut, aşa s-a întâmplat, după cum se poate vedea…

Liviu Avram (în stânga), alături de George Lăcătuş şi de Remus Radu

*

Andra Bădicioiu, şef secţia Sinteze:

M-am gândit şi am şters cât aş fi scris un spread. Ştii despre ce voiam să scriu? Despre certuri. Trebuia să ne certăm în secunda aia, ca pe urmă să ne putem apuca de ziar. Ştiai cu cine te cerţi, şi asta a format echipa mai mult decât altele. Apoi, la ţigară, ne trăgeam sufletul şi ne ceream scuze ca să o luăm de la capăt. Aveam, toţi, nişte standarde gigantice de la noi şi de la ceilalţi…

Andra Bădicioiu şi Cristian Teodorescu

*

Şerban Buşcu, redactor Economic:

Cu riscul de a fi considerat neserios: îmi lipseşte Lizeanu (zona în care era sediul redacţiei în 2007 – n.MM.), îmi lipseşte cârciuma de vizavi de redacţie şi îmi lipseşte Baraca la care mergeam în sezonul rece. Fără nici o exagerare, spun că în locurile astea s-au născut zeci de materiale (unele au ajuns chiar deschideri de ziar, altele au creat
valuri în mediul de afaceri).
Discuţiile pe care le aveam acolo cu Enache, Tudorică, Cireaşă, Vali Băeşu, Alina Stanciu şi, bineînţeles, Mihai Nicuţ, dar şi cu Dorin Petrişor, Dan Duca şi alţii, depăşeau cu mult sfera inepţiilor debitate de nişte beţivi, deşi, de cele mai multe ori, erau stropite din plin cu vin. De multe ori am plecat de acolo cu o idee, am documentat-o în zilele următoare şi chiar a ieşit un material bombă. Acel an, cât a durat epoca Lizeanu, a fost, în fapt, singura perioadă în care am muncit din plăcere şi din mândria de a fi la Cotidianul. La un moment dat, un coleg din presă mi-a spus: “Băi, da’ ce dracu’, voi toţi de la Cotidianul sunteţi cei mai buni?”. I-am răspuns fără să clipesc “Da”, deşi răspunsul îl avea deja şi de la Enache, Tudorică, Nicuţ şi restul trupei.
P.S.: Faptul că, iniţial, scrisesem exact aceeaşi povestioară cu cea a lui Mihai Nicuţ spune multe despre legăturile care se creaseră la Cotidianul (cel puţin la departamentul economic, dar sunt sigur că nu doar acolo).

Şerban Buşcu, discret şi când e vorba de poze

*

Ioana Calen, redactor Popcult:

Perioada în care aveam sediul în Lizeanu, adică în 2007, a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Mă duceam cu plăcere şi bucurie la job, scriam fix ce îmi placea mie şi stăteam nopţile să mă documentez nu dintr-un simţ al datoriei acut, că nu sunt dotată cu aşa ceva, ci din plăcere. Era felul meu de a mă simţi bine acasă.
Eram conştientă de atunci că sunt o norocoasă să lucrez în echipa aia. Amintirile din perioada aia nu se leagă, până la urmă, de subiectele care mi-au adus mari satisfacţii la job, ci de oameni. Îi datorez mult lui Rogozanu, cred că o să spun asta toată viaţa. Mi-a dat un refresh la scriitură, prin feedback constant, a avut încredere în mine şi m-a forţat, practic, să intru în nişte domenii pe care, ca redactor la cultură, le dispreţuiam din ignoranţă. Ulterior am primit feedback pozitiv şi oferte de colaborare chiar pe domeniile respective (fashion şi zona de popcult frivolă, cu vedete şi mondenităţi, pe care m-a învăţat să o abordez inteligent).
Mă simţeam liberă, motivată şi apreciată, în ciuda felului meu ultra-împrăştiat de a lucra şi a teribilismelor mele, care au fost întâmpinate mereu cu îngăduinţă, pe ideea “Calen e un personaj fantasy pierdut în lumea jurnalismului şi trebuie să o luăm ca atare”. Ce puteam să îmi doresc mai mult? Mă simţeam ca un peşte în apă.
După ce ne-am mutat la Casa Presei, am simţit că s-a schimbat ceva, nu ştiu exact ce, ca într-o relaţie despre care ştii că nu mai merge, dar totuşi speri. La scurt timp m-am detaşat de job şi de aici nu mai are rost să discutăm de amintiri…

Ioana Calen

*

Laura Cernahoschi, şef secţia Externe:

Îmi amintesc cu plăcere momentele când se tăia curentul în sediul din Reînvierii, pe caniculă. Nu mai puteam scrie, nu mai puteam documenta, nu mai puteam pagina. Aşa că ieşeam pe terasă, la fumat, cu toţii. În sfârşit, stăteam de vorbă mai mult decât obişnuitele zece minute furate între două articole, cu colegi cu care altfel nu socializam în afara ziarului.
Ne-am cunoscut atunci ceva mai bine. Şi îmi mai amintesc, tot din Reînvierii, cum ne strângeam toţi la geam când era o înmormântare ţigănească pe stradă, cu lăutari, aruncat de bani şi blocat de intersecţii, sau vreun parastas cu grătar în cimitir. Colegii mei de la foto au sigur poze de atunci
În rest, Coti era mai mult o stare şi o gaşcă de oameni cu care aveai cu adevărat ce vorbi. Sunt multe momente din vremurile Coti pe care aş vrea să le retrăiesc…

Laura Cernahoschi (în dreapta), împreună cu Irina Moldovan, tot de la “Externe”

*

Mirela Corlăţan, redactor Investigaţii:

Amintirile mele cele mai frumoase sunt legate de cele mai valoroase texte pe care le-am publicat în ziar. Pentru că am petrecut acolo cinci ani, cam o șesime din viață, sunt prea multe pentru a o alege pe “cea mai…”. Pot să spun însă că cel mai frumos moment petrecut alături de toți colegii a fost team-building-ul din primăvara lui 2007, de la Poiana Brașov, unde am simțit cu toții, cred, că prindem noi aripi, în contextul proiectului de relansare (a nu mai știu câta). Îmi place să cred că atunci, și pe tot parcursul lui 2007, formam cea mai bună și prolifică echipă din presa scrisă.

Mirela Corlăţan

*

Marius Cosmeanu, şef secţia Sinteze:

De regulă, întrebările-oracol ori cele de genul “oglindă-oglinjoară…” mă blochează. Fie pentru că sunt prea intime, fie pentru că nu le găsesc nicun răspuns. Relativitatea lucrurilor e, probabil, singura preferinţă a mea la superlativ. Ars poetica? Jos cu ars poetica!
La fel mă simt şi cu acest “Care e cel mai frumos moment trăit la Cotidianul“. Mihnea dragă, nu ştiu. Oricât m-aş strofoca, nu pot spune că a existat un singur astfel de moment. Aşa că am să aplic regula nemţească a lui “toate lucrurile bune sunt trei”.
1. Escapada în Secuime cu câţiva colegi (la fel de teribili şi de consumagii ca mine în acea noapte). Moment povestit de Pavel în detaliu pe blogul lui. Era în toamna lui 2004, cu câteva zile înainte de apariţia rebranduită a Cotidianului.
2. Numeroasele clipe de “banalitate” profesională: colegialitatea, lucrurile simple de zi cu zi din redacţie, micile bucurii ale unei superbe profesii. Cum le-ai spune luate la un loc? Momentul de jurnalism?
3. În seara zilei în care m-am decis să plec de la ziar, coboram scările sediului din Lizeanu şi Costi Rogozanu, băiatul acela cu alură de muşchetar sud-american, a venit la mine, m-a prins de braţe şi m-a scuturat zdravăn, cum faci cu un copil pe care nu-l mai poţi astâmpăra (notă: am 1,90 m şi peste 100 de kg), rugându-mă să nu plec. Nu-l pot uita.

Marius Cosmeanu, la ziua lui Pavel Lucescu. Şi o domnişoară

*

Lucian Davidescu, şef secţia Societate:

În 2004, de-abia se relansase ziarul, apoi a câştigat Alianţa DA, a făcut repede guvernul şi a promis s-o rezolve repede cu cota unică, înainte de sfârşitul anului. Ministru de finanţe era Ionuţ Popescu.
Decembrie, ultima sută de metri ca să mai prindă Monitorul Oficial. Ionuţ Popescu: “Stăm în minister toată noaptea şi dimineaţă ieşim cu cota unică”. Ora 23: Davidescu, în faţa ministerului, luminile stinse. Ora 23.05: Încerc uşa. Poate au intrat prin spate. Ora 23.10: Încep să deranjez colegii la telefon: “Ce maşină are IP? Merge tot cu vechitura de Volvo a lui Tănăsescu?”. Volvo-ul era în parcare. “Lucică, tu n-ai somn? Credeam că s-a-ntâmplat ceva”. Ora 23.30: “Alo, domnule ministru, aţi spus că lucraţi la cotă, sunteţi la minister?”. Popescu, auzibil emoţionat, uşor jenat, dar binedispus: “Da, Lucian, o terminăm noi, dar acum e târziu, ne-am dus acasă”. “Păi şi…?”. “O să fie în regulă, o să vezi”.
A fost în regulă, dar am rămas cu frustrarea veselă că sunt singurul om care chiar a muncit la cota aia. Şi n-am luat primă pentru reportaj, dar mi-a crescut salariul de pe CM cu vreo 300 de mii din cota unică…

Lucian Davidescu

*

Adrian Deoancă, redactor Externe:

Amintirile mele nu sunt evenimente, sunt nume. Pentru că, în afara ideii de blazon a unui ziar pe care l-am considerat cel mai reuşit de pe piaţa românească încă dinainte de a-mi fi recomandat de un prieten drag, cea mai importantă era viaţa de Coti. Viaţa de Coti însemna, pe vremuri, un fotbal scurt, cu o minge umplută cu biluţe, înainte să vină paginile de BT, împreună cu Popan, Dulămiţă, Ranghel, Duca şi Costi.
Însemna ţigara de dimineaţă cu Andra Matzal, schimburile de muzici cu Ioana Calen, glumele porcoase cu Răzvan (Ciubotaru – n.MM.) şi cele nesărate pe care i le făceam lui Cristi Bândea. Însemna să mă irite glasul enervat al Steluţei (Voica – n.MM.) şi să-mi placă totodată haosul ce i se crea în jur. Şi însemna discuţiile aprige şi nostime pe care le aveam cu Laura (Cernahoschi – n.MM.) pe titlurile mele ghiduşe, pariul cu Popan şi Dulămiţă pe cine introduce mai multe cuvinte arhaice sau regionale într-un text (am câştigat eu cu “jumulit”, “înhaţă” şi “înşfăcat”, chiar dacă Dulămiţă mai trecea câte un “zvâc”). Şi sudalmele dure ce le-am schimbat odată cu Cătălin Gagiu, după care ne-am împăcat în 5 minute. Şi acel “ce faci, băi, bozgore”, pe care mi-l trântea zilnic Mădălin Ghica…
Aaa, uite şi o poveste… Pe vremea războiului din Georgia, nu ni se părea prea amuzant că navele ruseşti şi alea americane se pupă practic în bot în Marea Neagră, aşa că am început să ne gândim la locuri unde ne-am putea ascunde în caz că se lasă rău. Eu propusesem Elveţia, Geneva mai exact, că ştiu locul, dar după lungi parlamentări, la propunerea lui Costi, am ales Islanda sub supremul argument “măi, dacă Bjork e comercială acolo, îţi dai seama cum e muzica bună?, pe care s-o asculţi, evident, într-un gheizer fierbinte”… Ei, n-au trecut 2 luni şi Islanda a dat faliment. Aşa că ne-am dat seama că nu avem nici o şansă de a fugi, pentru că globalizarea nu înseamnă doar export de capital pozitiv, ci şi un efect de domino care nu se mai opreşte.
Şi-mi aduc aminte şi cum am fost felicitat când numele mi-a apărut terfelit în “România Mare”, un club nu foarte exclusivist, pentru că jumătate de redacţie intrase sub tunul lui Vadim. Şi am repetat cu uimire, de multe ori, ştiindu-mi crizele de mizantropie, că “aici nu urăsc pe nimeni”…

Adrian Deoancă (în centru) împreună cu echipa de la cotidianul.ro

*

Viorel Dobran, şef secţia Sport:

În anii ’90, era printre puţinele ziare color pe tarabă, hârtia lui chiar nu putea fi folosită la ambalajul peştelui, iar oricât ai fi căutat în paginile sale, nu găseai nici o găină care să dea naştere la pui vii.
Se zice despre Coti de aproape un deceniu că se tot desfiinţează, alţii dezvoltă mitul că bătrânul Ion Raţiu ar fi lăsat cu limbă de moarte ca ziarul să nu se închidă indiferent de situaţie. În fine, deşi ceea ce ne cere Mihnea Măruţă sună a necrolog, şi chiar dacă, în ultimele luni, Cornel Nistorescu a semănat perfect cu un cioclu, prin politica sa editorială care nu are nimic de a face cu profesia de jurnalist, îmi place să cred că ziarul va reveni în curând acolo unde nu cu mult timp în urmă îl poziţiona Cătălin Tolontan.
E greu de selectat o amintire anume atunci când ai stat mai bine de zece ani la acest ziar şi “ai schimbat” vreo duzină de redactori-şefi. Am prins momentul când tipografia era sigilată, iar Adrian Năstase făcea vizite de curtoazie, când Ion Raţiu şi Emil Constantinescu se concurau la Preşedinţie, când Doina Bâscă se trezea seara că nu are hârtie pentru a trage tirajul şi începea cerşitul pe la alte publicaţii, când Ion Cristoiu îşi transmitea editorialele din Belgradul bombardat de americani sau perioada când pe fiecare primă pagină a Cotidianului era titrat SENZAŢIONAL, marca Dan Diaconescu.
Ne-am amuzat la grătarele din cimitirul Reînvierea, la intersecţia blocată de funeraliile unor manelişti, am înghiţit în sec roşind atunci când, de exemplu, Octavian Paler s-a aşezat pe un scaun cu trei picioare valide ca să-şi facă o corectură la editorial, dar a fost nevoit să-şi corecteze doar poziţia verticală… Îmi amintesc cu plăcere de ora în care Biju finisa titlurile de primă pagină în sediul din Bd. Carol sau de mania lui Mihnea Măruţă de a încadra milimetric o poză şi de a edita textele până la cea mai fină nuanţă.
Indiferent de vremuri, Cotidianul era însă un reper, ceea ce apărea acolo nu putea fi ignorat, chiar dacă tirajul încăpea într-o dubiţă hodorogită. A, şi să nu uităm că aproape fiecare redacţie are cel puţin un jurnalist care, dacă nu a început la Coti, a trecut pe acolo, ca să nu mai vorbesc de miniştri şi prim-miniştri. Îmi amintesc că am avut cea mai bună echipă de sport din presa de nespecialitate, că primeam telefoane de felicitare de la concurenţă, îmi amintesc că, de fapt, fiecare sfârşit a fost un nou început pentru Coti.
Baftă, Coti!

Viorel Dobran, unul dintre veteranii de la Coti

*

Dan Duca, redactor Politic:

Îmi e imposibil să mă las pradă “atâtor clipe”. Nu pentru că ele nu ar fi definitorii, ci pentru că în momentul în care mi-am scris demisia – după aproape trei ani, trei directori editoriali, patru redactori şefi, o iubită, doi şefi de secţie, zeci de colegi şi o duzină de prieteni – acel capitol s-a închis. Iar, asemeni unei mari poveşti de dragoste încheiate prost, cu gesturi decente, dar pe care le-aş fi dorit înlocuite de palme şi răcnete de furie şi frustrare, ei bine, în astfel de locuri nu te întorci nici măcar cu gândul. Cel puţin, nu pentru o vreme.
Ne ştim, ne recunoaştem, deşi suntem împrăştiaţi în zările presei, şi ne preţuim. Noi între noi. Au fost clipe în care am făcut cel mai bun ziar – sau ne place să credem asta – iar, vorba prietenului Ranghel, vom face altul mai trainic şi mai frumos. Nu-ţi rămâne decât să te ridici atunci, de undeva din mijlocul nostru, şi să strigi “Şedinţă!”. Vom încerca să fim prezenţi. Şi vom avea atunci timp pentru toate amintirile din lume.

Dan Duca şi mâna unui prieten

*

Ionuţ Dulămiţă, redactor Sinteze:

Sunt atât de multe amintiri mişto, că nu vreau să discriminez pe nimeni alegând una singură. Mi-e dor de brainstormingul de titluri pe care îl făceam cu malacul de Cosmeanu şi de brânciurile prieteneşti pe care mi le dădea cu pumnul, fără să-şi dea seama că putea să mă doboare. De certurile productive cu Bădicioiu, însoţite de trântit de mouse-uri, ca aia pe care am avut-o când am ajuns în redacţie ca dracu’ de mahmur şi trebuia să dau o deschidere de ziar. De fotoexplicaţiile ghiduşe pe care le dădeam cu Popan când ceilalţi erau în concediu şi ne făceam singuri de cap în departament (multe au scăpat de ochii editorilor 😀 ).
De momentele în care o învăţam pe Doiniţa să pună virgule sau de cele în care îi făceam avansuri sexuale. De înjurăturile birjăreşti pe care mi le împărţeam cu “târfa mizerabilă” de Bândea. De râsul gutural şi de setea de bârfă a incomodei nepoate de celebritate Olivotto. De Ranghel şi de Rogozanu, cu care plănuiam formaţia “The Pisies” şi alături de care mă înecam în alcool şi în păr de pisică. Am lăsat mulţi pe dinafară (aş putea să scriu un volum de memorii despre Steluţa, de exemplu), dar cu cei de mai sus am interacţionat cel mai mult.
P.S. O dedicaţie specială pentru autorul blogului: mă întărâtă şi acum momentul ăla intens în care te-ai enervat pe Livia din cauza mea şi i-ai urlat răspicat: “Oamenii mei nu fac PR!”. Chiar dacă am făcut după aia. Şi na, rămâne viu şi versul ăla: “Eu mă duc la terasă, la o bere şi-un Guţă/ Ofticat c-al meu titlu-a fost stricat de Măruţă…”

Nota mea (M.M.): Ionuţ se referă la o piesă devenită faimoasă în redacţie, intitulată “La Cotidianul” şi compusă de el. Ascultaţi-o aici…

Ionuţ Dulămiţă, aşteptând o ultimă cafea “cu fisă” la sediul golit din Reînvierii

*

Adriana Duţulescu, redactor Politic:

Cea mai frumoasă amintire de la Cotidianul? Amintirea plăcerii, inclusiv fizice, de a mă duce la serviciu, la redacţie sau pe teren, amintirea stării de bine şi de împlinire pe care mi-o dădea apartenenţa la comunitatea aceea de minţi vii, cu bune şi cu rele. Amintirea orgoliului de a spune “Adriana Duţulescu de la Cotidianul“.
Amintirea libertăţii pe care am primit-o de a scrie fără oprelişti doctrinare, amintirea celor mai mişto şefi pe care i-am avut în 13 ani de muncă, amintirea lucrului pe text contra cronometru, cu şeful în cap, presat de plecarea ziarului la tipar, pentru a scoate cel mai bun unghi, cea mai spectaculoasă nuanţă. A fost un dream job, cu un dream team de care mi-e tare dor în fiecare zi.

Adriana Duţulescu

*

Iulian Enache, redactor Economic:

“Acest text nu este nici nepatriotic şi nici revizionist. Este un calcul făcut la rece care nici nu sprijină, dar nici nu descurajează unirea Basarabiei cu România.”
Aşa începea textul de care sunt cel mai mândru, scris împreună cu Ionuţ Tudorică şi Mihai Nicuţ. Este un citat din prefaţa făcută textului de Vlad Macovei, acum redactor-şef la Evenimentul Zilei, pe atunci redactor şef-adjunct la Cotidianul. A fost greu de scris. Am petrecut zile în şir pentru documentare, adunând frânturi de informaţie. A ieşit un calcul grosier, făcut fără să avem în spate un aparat de lucru birocratic sau un institut de statistică. Nici măcar germanii nu reuşiseră să calculeze exact cât a costat unirea RFG cu RDG, aveau tot un calcul făcut în mare. A fost un proiect ambiţios, la care s-a muncit mult.
Dar era genul de proiect care definea Cotidianul. “Cât ne-ar costa Unirea cu Basarabia”. Când vedeai un astfel de titlu pe tarabă, era imposibil să cumperi altceva.
Îmi amintesc câte valuri a stârnit textul. De la răbufniri de ură viscerală, la valuri de simpatie şi căldură. Pentru că, în pofida faptului că anunţasem clar că este vorba despre un simplu calcul rece, făcut fără nici un alt gând ascuns, fiecare a înţeles, după caz şi personalitate, că vrem Unirea, sau că vrem să descurajăm Unirea. Noi nu voiam nici una, nici alta. Dar am reuşit să readucem în dezbatere un subiect care la vremea respectivă fusese îngropat câţiva ani buni. Şi am făcut-o fără să ne erijăm în judecători, fără să luăm partea nimănui, fără să lăsăm pasiunea sau convingerile personale să ne ghideze condeiul. A fost un act de presă. În rest, a fost treaba cititorilor să folosească informaţiile de acolo aşa cum au găsit dânşii de cuviinţă .
Din motive de probleme cu arhiva, textul poate fi găsit aici. Nu este însă textul întreg, au mai fost părţi ale sale, precum şi o serie de editoriale în jurul lui (aici, aici şi aici).

Iulian Enache

*

Cătălin Gagiu, secretar general de redacţie:

Îmi plăceau foarte mult şedinţele de sumar, alea de duminică dimineaţă, atunci când era lumea relaxată şi ieşeau super-bancuri.

Cătălin Gagiu şi altă mână prietenească

*

Carmen Gavrilă, redactor Externe:

Cel mai fain a fost când vorbeam din Liban cu Oana (Popescu, şefă la secţia Externe – n.MM.), cum discutam despre subiecte şi în jur cădeau bombe. Sau când eram în Iran şi vorbeam pe mess cu Laura (Cernahoschi, următoarea şefă de la Externe – n.MM.), şi trimiteam articole pe bucăţele, pentru că mereu pica netul. Eram pe străzi să fotografiez protestele şi intram în câte un internet cafe, mai trimiteam o ştire, apoi iar ieşeam pe stradă, şi tot aşa…
Şi simţeam că am oameni alături, pentru că şi Oana, şi Laura stăteau până târziu în redacţie ca să prindă chestiile trimise de mine. Ţin minte cum stăteau toţi cu sufletul la gură să nu păţesc ceva. Era fain sentimentul că sunt oameni cărora le păsa nu doar ce materiale trimiteam, dar şi de mine. Era ceva uman, nu mă simţeam ca în malaxorul de ştiri…

Carmen Gavrilă în Liban

*

Viorel Ilişoi, Reporter Special:

E greu să aleg o amintire frumoasă din ţesătura celor mai buni cinci ani din viaţa mea de muncitor la ziar. Poate momentul când am primit premiul Clubului Român de Presă pentru reportaj, dar şi acela când am început rubrica “Momente şi spiţe”, şi, de asemenea, fiecare punct pus la sfârşitul unui text reuşit. Da, cele mai frumoase momente astea au fost: când am ştiut eu că am scris un text bun. Şi pot spune că la Cotidianul mi s-a întâmplat asta chiar de câteva ori. Era un mediu prielnic unor asemenea întâmplări.

Viorel Ilişoi, pe teren pentru ultimul reportaj care i-a apărut în Cotidianul, cel despre viaţa gunoierilor

*

George Lăcătuş, redactor Investigaţii:

Ceea ce-mi lipseşte de la Cotidianul este atmosfera de acum câţiva ani: brainstorming-urile de la bere, team-building-ul ăla de pomină de la Poiana Braşov, modul în care lucram cu Avram şi cu ceilalţi colegi. Cea mai frumoasă amintire: aprilie 2007, când am câştigat Marele Premiu pentru presă scrisă al CRP. A fost momentul meu maxim şi mă bucur că l-am trăit la Cotidianul. Sper să am şansa să-l retrăiesc.

George Lăcătuş, într-o postură tipică

*

Vlad Macovei, redactor-şef adjunct:

Eram cu câteva zile înainte de relansarea ziarului, în noiembrie 2004. Pregăteam un text cu cât se furase în ultimii ani în România. Şi împreună cu Mihai Nicuţ am încercat să cuantificăm o parte din sumă în ce se putea face cu ea. Şi Nicuţ a găsit o comparaţie beton: se putea plăti alocaţia de hrană, pe nu ştiu câţi ani, la câteva sute de mii de bolnavi psihic. Evident că nu există atâţia bolnavi psihic în România. M-am amuzat cu Biju Morar pe seama lui, el bombănea ca întotdeauna, dar până la urmă a schimbat.

Macovei şi Nicuţ: nici măcar ordinea alfabetică nu-i desparte

Mihai Nicuţ, şef secţia Economic:

Amintiri plăcute sunt multe, dar o să selectez doar una, aşa, în ciudă… Ne luase deja Vântu de mai multă vreme şi, într-o seară, cu puţin timp înainte de ora închiderii, aflăm o informaţie legată de procentul de 8% din Petrom, subiect în mare vogă atunci şi de mare interes pentru patron!
L-am luat pe Enache (îi eram şef pe atunci) şi i-am zis să scriem că Vântu şi-a luat adio de la acţiunile salariaţilor Petrom. Am încercat şi noi marea cu degetu’, că tot ni se zisese de „n” ori că nu se bagă Vântu în ziar. Hai să apară ceva despre Vântu! A apărut! Îl găsiţi aici.
Am jubilat, recunosc! Am arătat că putem scrie ce vrem, chiar despre biznisurile delicate ale patronului! După vreo două zile, am aflat că Vântu făcuse urât…

*

Alexandra Olivotto, şef secţia Cultură:

Când am cunoscut-o pe Andra (Bădicioiu – n.MM.). Avea de făcut un articol despre tinerii regizori. Eu i-am dat contacte. Cred că era a doua zi, că mă ştiam deja cu Marius (Cosmeanu – n.MM.). Ea a început să dea imediat telefoane. Mi-aduc aminte că m-am şocat cât de uşor vorbea cu oamenii. Cât de ziaristă era. M-am intimidat până-n pânzele albe. Mi se părea că mă făcusem mică-mică. La acea vreme, interacţiunea dintre noi nu funcţiona ca acum, şi ea m-a perceput ca arogantă. După care am aflat că, iniţial, Marius n-o plăcuse pe ea, percepând-o ca arogantă.

Alexandra Olivotto

*

Oana Pavelescu, editor Foto:

Şedinţele la Coti cu Mihnea erau ca o tacla cu prietenii. Toată lumea vorbea, fiecare avea o părere despre orice şi se râdea pe rupte. Mihnea ne asculta pe toţi cu răbdare… iar din când în când ne aducea la ordine .
La începutul activităţii mele acolo nu prea îndrăzneam să spun nimic… dar uşor, uşor, m-am înglobat şi eu în aluatul ziarului. Îmi permiteam chiar să emit idei (io, aia de la foto). Într-o zi, am văzut câteva fotografii simpatice ale agenţiei Reuters despre un joc, gen fotbal, la care participa, timp de câteva zile, toată suflarea oraşului Shrovetide (Anglia).
Le-am zis la şedinţă… Viorel Dobran mi-a zis – păi, scrie tu! Ha! Io!!! M-am uitat la Mihnea… la care el zice: “Păi… scrie!”. M-am documentat atât de temeinic pe cât m-a dus pe mine capul. Am scris şi rescris de vreo 20 de ori, aveam stomacul cât gămălia acului, iar mâinile îmi transpirau, reci. Ultima variantă i-am dat-o lui Viorel cu sentimentul pe care-l ai când te arunci de la ultima platformă a piscinei.
A editat-o, iar a doua zi a apărut articolul. Mai am şi azi ziarul ăla :)) Este cea mai emoţionantă şi mai frumoasă amintire a mea la Cotidianul. Au mai fost şi altele, de pildă prima fotografie publicată, dar asta făcea parte oarecum din firescul profesiei mele.

Oana Pavelescu (în stânga), împreună cu Anca Nicoleanu şi Steluţa Voica

*

Bogdan Păcurar, News editor:

O să încerc o mică stratificare, pentru că mi-e greu să pun o singură amintire deasupra tuturor celorlalte:
– amintire pentru orgoliu profesional: când ideile mele deveneau cap de ziar, fructificate de colegi. S-a întâmplat de puţine ori :), aşa că staţi liniştiţi.
– amintire pentru orgoliu personal: când am fost votat în team-building-ul de la Poiana Braşov în Top 3 colegi buni, de gaşcă, de nădejde sau ce s-o fi votat. Logic, am fost pe locul 3, altfel m-aş fi referit la o finală în doi sau la un campion absolut. Pentru conformitate, primii doi au fost Liviu Avram şi Viorel Dobran, la mare distanţă în faţa mea.
– campania “Casele generalilor”, care a dezvăluit cum mari capi ai Armatei şi-au cumpărat locuinţele de serviciu pe 3 lei, încălcând legea (majoritatea aveau deja case). Cel mai sonor nume: Sergiu Medar, care devenise consilier la Cotroceni între timp. Nu mult după dezvăluiri, Medar a plecat de la Cotroceni, din motive personale sau de sănătate, nu-mi amintesc. Nici acum nu am habar dacă a fost vreo legătură de cauzalitate între cele două evenimente. Ce-mi amintesc cu plăcere este că eu doar am coordonat subiectul, de investigaţie şi scris s-au ocupat Oana Crăciun şi Şeila Dumitrescu. Am rămas căpiat de calităţile de investigaţie pe care le au unele fete, de inteligenţă şi de încăpăţânare. A fost un subiect foarte puternic, care trebuia să producă efecte mult mai mari. E vina mea că nu am ştiut să-l “vând” cum trebuie.
– amintire pentru suflet (deşi contextul a fost aiurea): când l-am anunţat pe Mihnea că plec de la Cotidianul. Şi-a pus ochelarii pe birou şi a zis “hai sus la o ţigară” (el, care fumează de 2-3 ori pe an). Mi-am dat seama că însemnam ceva pentru el, ceea ce a avut darul să mă bucure, chiar dacă momentul era unul nu tocmai fericit. Şi la despărţirea efectivă, în ultima mea zi, ne-am strâns în braţe ca fetele… dar p-asta n-o mai zic.
– îmi amintesc când cumpăram 10 covrigi ca să apuc să mănânc şi io doi. Se întâmpla zilnic. Cred că altfel m-ar fi dat afară de la Cotidianul. Şi când îi mâncam pizza lui Costin Ilie.
– înjurăturile rârâite ale lui Mihai Nicuţ. Zăngăneau geamurile când suduia de la 1,90 metri, sau cât are el.
Sigur mai sunt şi altele, dar mă opresc din scris ca să îi salut pe toţi foştii mei colegi de la Cotidianul. Poate mai bem şi noi o bere. Plăteşte Mihnea

Bogdan Păcurar şi “Micuţul”

*

Cristian Pătrăşconiu, senior editor:

Îmi e foarte greu să aleg un singur moment frumos, în condiţiile în care sunt aşa de multe momente care candidează cu şansă la titlul de „cel mai frumos”. Şi nici nu o voi face. Există însă ceva – ca un fir roşu! – care trăieşte acolo, în zona superlativelor plăcute. Îi voi spune simplu: promisiunea de a face, zi de zi, un ziar de calitate, vestic în formă, în fond şi în scris!
Această promisiune e cea mai frumoasă amintire şi cea mai persistentă, pentru că, alături de colegii de la Cotidianul, am fost de multe ori în situaţia în care am împlinit-o sau am fost atât de aproape să o împlinim. Amintirea e cu atât mai preţioasă acum, când peisajul mediatic autohton e aşa de dezolant.

Cristi Pătrăşconiu

*

Dorin Petrişor, redactor Eveniment:

Prima socializare, la început de aprilie 2007, la două luni după ce m-am izbit, năuc, de Bucureşti. Team-building la Poiana Braşov. Pe drum, mai mulţi reporteri am profitat de înţelepciunea organizatorilor, care găsiseră de cuviinţă că cel mai sigur loc pentru depozitarea lăzilor de whisky ar fi autocarul în care ne aflam. Jucam tarnib pe perechi: eu cu George Lăcătuş şi Liviu Avram cu Simona Popa. I-am bătut crunt, dar nu ăsta a fost deliciul, ci râsul şi mai crunt al lui George, care se bucura ca un copil. Unul de peste un chintal.

Georgeta Ghidovăţ, Dorin Petrişor şi Simona Popa

Simona Popa, şef secţia Eveniment:

Unul din cele mai calde momente de la Cotidianul a fost când a început ziarul nou. M-a sedus conceptul: să căutăm dincolo de ştirile zilei, să ne ridicăm deasupra evenimentelor şi să le privim degajaţi, global. Mi-au plăcut şi Caţavencii. Îmi plăcea şi echipa. Retrăiam unul din momentele alea rare în viaţa de jurnalist, cred că sunt vreo două-trei de toate, în care meşteream cu drag, cu grijă şi totodată cu patimă la viitorul ziar.
Îmi amintesc şi primul meu subiect: dădusem peste Adriana Iliescu, bătrâna născătoare de prunci vii. O ţineau medicii de la Giuleşti ascunsă în maternitate; nimeni nu ştia unde e internată şi aveam doar bănuiala că e la Giuleşti. Am luat un buchet de flori de la ţiganca din colţul maternităţii, am intrat şi am urcat la etajul unde ştiam că sunt gravidele în lună avansată. Stăteam pe o bancă de vreo oră, fără nici un plan în cap, infirmierele se foiau pe lângă mine şi tot intrau în rezervele din faţa mea, când una dintre ele mi-a zâmbit. I-am zâmbit şi eu şi am mers la cacealma: am întrebat-o unde e d-na profesoară Adriana, că sunt o studentă de-a ei şi vreau să o felicit pentru curajul ei.
“E chiar în rezerva din faţa d-voastră, hai, intraţi”, mi-a spus infirmiera, care m-a şi băgat în camera bătrânei înainte să mă dezmeticesc de ce baftă era pe capul meu. Am stat vreo două ceasuri cu Adriana Iliescu, mi-a ieşit un text bun şi m-am ciondănit crunt a doua zi cu şeful maternităţii, Bogdan Marinescu, care din acel moment şi-a încuiat pacienta pe dinafară. A meritat, aşa am debutat la Coti nou, în ianuarie 2005.

*

Cosmin Popan, redactor Sinteze:

Am ajuns la Cotidianul în vara lui 2005 şi l-am părăsit în primăvara acestui an. Andra Bădicioiu m-a convins să scriu la departamentul în care lucra şi ea, Sinteze şi Documentare. Ni se zicea panzerele, cei care rumegau informaţia brută şi încercam să îi găsim contextul. Am scris însă şi pe domenii cam nevăzute în presa românească la acea vreme: ştiinţă, tehnologie, antropologie, sociologie, trenduri.
Au fost mai bine de trei ani de presă, unde nu voiam să reintru, după ce în facultatea de jurnalismică (aşa i se spunea struţo-cămilei absolvite la Cluj) cochetasem puţin cu presa sportivă. Nu-mi plăcuse şi nu voiam să mai aud de aşa ceva, dar iată că ajunsesem în redacţia de pe Bd. Carol. Pot spune acum un adevăr puţin neplăcut, dar pe care pur şi simplu n-am cum să-l urăsc foarte tare: din cauza experienţei Cotidianul, mi-am tot amânat în aceşti ani plecarea din Bucureşti, un oraş care nu-mi plăcea şi care în continuare nu-mi place. Venisem pentru un masterat, l-am isprăvit rapid, dar între timp intrasem la ziar.
Unde, ca ardelean, am început să iubesc munca sub imperiul deadline-ului, emoţiile pe care le aveam când şeful meu direct, Marius Cosmeanu, se uita peste textele mele înainte să intre în pagină, primele ţigări fumate ca să mă accepte grupul (acum le fumez în continuare, dar nu-mi mai plac la fel), colegii (Andra Bădicioiu, Ionuţ Dulămiţă, Alexandra Olivotto, Cristina Moldovan şi apoi Cristi Bândea şi Diana Lazăr) cu care stăteam unul pe textul celuilalt, cu idei curajoase, dar şi nebune, cu draci băgaţi şi scoşi când simţeam că celălalt scoate prostii din tastatură, cu hohote de râs la exprimări dubioase. Iar textele alea erau bătătorite şi răsbătătorite ca să iasă aşa cum ştiam noi că trebuie ele să iasă. Şi aproape mereu ieşeau cele mai bune texte pe care le puteam scrie fiecare dintre noi.
Mai erau şi redactorii mai mari în funcţii, care urlau atât de mişto şi de adevărat ca să-şi impună subiectele în şedinţe şi care ne aminteau mereu că la acel ziar erau şi orgolii, dar mai ales, se punea mult suflet: Mihai Nicuţ, Costi Rogozanu, Cipri Ranghel, Liviu Avram şi alţii. Şi şefii, dintre care trei au şi apucat să însemne ceva pentru mine. Eşti tu, Mihnea, berbec şi ardelean ca mine, Doru Buşcu şi Adi Ursu.
Cotidianul m-a învăţat un lucru important: să ştiu ce fel de jurnalist îmi doresc să fiu. M-a ajutat să-mi văd şi să-mi folosesc calităţile. Să-mi apăr ideile, fie ele subiecte sau doar titluri de articole. Să-mi cultiv un optimism permanent, chiar dacă multe lucruri în afara ziarului mi l-au subminat uneori în tot acest timp. Să gândesc în afara comunicatelor de presă şi a limbajelor de lemn. Să mă bucur că am parte în jurul meu de oameni care mă învăţau în fiecare clipă câte ceva nou.
Cotidianul mi-a arătat nu doar ce înseamnă jurnalismul mare şi adevărat, m-a convins şi că am calităţi ca să-l practic.

Cosmin Popan şi, din nou, Ionuţ Dulămiţă

*

Marilena Răducu, secretar general de redacţie:

O să-ţi spun două amintiri, cele care mi-au venit primele în minte. În decembrie 1999, eu am fost norocoasa care a primit Jurnalul lui Ion Raţiu, în original. Am primit manuscrisul la începutul lunii, l-am dactilografiat şi m-am ocupat de paginare, iar la sfârşitul lunii era în tipografie. A fost primul volum din Jurnal şi singurul pe care Ion Raţiu a apucat să-l vadă tipărit. În ianuarie, după lansare, s-a prăpădit. Din memoriile lui am înţeles că oamenii trebuie să te cunoască aşa cum eşti…
Apoi, în 2004, când ne-au preluat cei de la Caţavencu, ziarul trecea printr-o perioadă foarte urâtă… Eram, ca şi acum, o mână de oameni care mai lucram în redacţie. Nu se mai luau salariile la timp, nu aveam bani nici măcar pentru hârtia de imprimantă. Preluarea a însemnat trecerea “într-o lume nouă”. După ce Doru Buşcu m-a chemat la interviu, mi-a spus “Pregăteşte-te, faci parte din noua echipă”. Îţi dai seama ce am simţit atunci… Eram prima persoană din redacţie chemată la interviu şi acceptată…

Cineva rămâne şi după ce toţi ceilalţi au plecat: Marilena Răducu

*

Mircea Reştea, fotoreporter:

Cred că în topul amintirilor de la Coti e realizarea imaginilor de aici. Am stat atunci câteva ore într-o barcă, împreună cu câţiva angajaţi de la Direcţia Sanitar-Veterinară Tulcea, pe o ploaie măruntă şi rece, echipat cu pelerină şi mască.

Mircea Reştea (în dreapta), Dragoş Toader cu aparatul şi sprâncenele lui Tudor Vintiloiu

*

Costi Rogozanu, editor-şef Weekend:

Când am venit la Coti, mi s-a dat o pagină numită de mine Popcult şi făceam în ea ce ne trecea prin cap. Mie şi câtorva oameni cu care am lucrat dup-aia la ediţia de Weekend. Am venit la un birouaş, am regăsit câţiva oameni din fostul EvZ – Steluţa, Raluca, Anca, şi am început să facem subiecte puţin mai altfel, adică şi showbiz, şi cultură, ceva mai alerte. Au fost atunci nişte subiecte foarte mişto. De exemplu, un subiect despre noul film Rocky, comentat de doi boxeuri profesionişti din România…

Costi Rogozanu

*

Paula Safta, reporter Eveniment:

Într-o singură zi de muncă se regăseau toate anotimpurile: toanele şefilor şi telefoanele lor în miez de noapte, care, din cauza presiunii, erau în mare parte peste temperatura camerei, dar şi stările noastre de după program, care se transformau într-un soi de cină tropicală . Mai povestesc cu foştii mei şefi şi ne amintim cum ne certam, ca apoi să mergem să ne sărbătorim ziua de muncă la o băută .

Paula Safta nu se prea putea ascunde

*

Codruţa Simina, corespondent de Cluj:

Era de ziua mea, anul ăsta. Pe la amiază a început să mă sune Ranghel, să mă întrebe de Mihaela Boc, nepoata angajată de fostul premier. Şi ţin minte că pe la 3 au început să vuiască telefoanele. Mă suna un corespondent de la o agenţie să mă întrebe cine mai ştie ceva de ea sau ce pot să spun mai departe.
Întâmplarea făcea că, prin nişte cunoştinţe personale, am ştiut exact ce să spun, cine e, unde a lucrat etc, iar într-o arhivă veche de-a mea, pe un CD aruncat la grămadă, am găsit chiar o poză cu ea. Cred că a fost singura poza cu ea, preluată şi de Realitatea. La sfârşit, după ce au făcut prima pagină, Ranghel mi-a zis: „Eu şi băieţii (care mă sunaseră toata ziua pentru orice mic amănunt) credem că meriţi multe beri azi. La mulţi ani!”.

Codruţa Simina

*

Cristian Şuţu, redactor Politic:

1997. August. Redacţia Cotidianul. Pe vremea aia, în strada Plevnei. Birouri prăfuite, lume puţină. Intru, timid, în căutarea unui loc de muncă. Primul meu loc de muncă. Auzisem de la Ciprian Ranghel că se fac angajări. Trebuia să încerc, altfel urma să mor de foame, la propriu. Nu mai mâncasem de vreo 2 zile. La poartă, nimeni. În primul birou, nimeni. Pe hol, pustiu. Nu e nimeni aici?
“Pe cine căutaţi?”. De undeva din spate, apăruse Ioana Lupea, care se uita foarte mirată la mine. “Sunt Cristian Şuţu şi aş vrea să lucrez la Cotidianul“. Ioana îmi explică, foarte politicoasă, că la Cotidianul e nevoie de reporteri noi, doar că s-au produs nişte schimbări în ultimele zile. Plecase Doina Bâscă şi urma să vină Tia Şerbănescu pe post de redactor-şef. “Acum doamna Tia este în concediu şi se întoarce peste două săptămâni. Reveniţi atunci”, îmi spune Ioana.
Fără să clipesc, o întreb dacă n-aş putea lucra şi în cele două săptămâni, ca un fel de probă. Ioana zâmbeşte şi-mi spune: “Sigur. Uite, peste 10 minute începe o conferinţă de presă la PNL”. A doua zi, pe 27 august 1997, citeam prima mea ştire în Cotidianul. Una banală, care n-ar fi interesat pe nimeni altcineva în afara părinţilor mei, extrem de mândri de fiul lor, mai nou jurnalist.
Au urmat câteva ediţii ale ziarului în care muzele şi destinul s-au arătat favorabile cu tânărul jurnalist. Intrasem peste Băsescu, pe atunci ministru, în WC-ul de la Ministerul Transporturilor, şi obţinusem, la un pipi, o declaraţie în exclusivitate. Scrisesem un reportaj de la cursurile de Drept Constituţional ale lui Ghe. Uglean, pe atunci preşedinte al Curţii Constituţionale, care-şi punea bodyguarzii să vândă cărţi studenţilor ce vor să treacă examenul. Şi alte câteva articole care îşi găseau locul, aproape zilnic, pe prima pagină a ziarului.
În cea de-a 14-a zi la Cotidianul, la şedinţa de sumar, care se ţinea cu toţi cei 15-20 angajaţi, Tia Şerbănescu, proaspăt întoarsă din concediu, în faţa unui teanc cu ziarele din ultimele 2 săptămâni, întreabă brusc: “Cine e Cristian Şuţu?”. Extrem de speriat, ridic două degete. “Bine. Eşti angajat!”.

Cristi Şuţu

*

Răzvan Vintilescu, redactor Investigaţii:

Cele mai frumoase amintiri sunt legate de perioadele de sesiune din 2005-2006, când aproape trei sferturi eram plecaţi pe la examene de facultate, master, doctorate, şi, fie la câte o ţigară, fie la masă sau la petrecerea de Crăciun, eram ca o familie care muncea împreună, care avea aceleaşi greutăţi şi care punea mult, mult suflet în ceea ce făcea zi de zi, Paşte de Paşte, Crăciun de Crăciun, revelion de revelion. Sunt amintiri legate de mândria că între 2005 şi 2008 eram cei mai buni, că aveam mereu informaţii şi abordări pe care celelalte ziare nu le aveau, că rareori se întâmpla să ratăm un subiect.

Răzvan Vintilescu, “păzit” de Liviu Avram

*

Tudor Vintiloiu, fotoreporter:

În 2004, când abia se relansase Cotidianul sub aripa Caţavencilor, am fost în prima mea delegaţie în toată regula. Cu foi de deplasare, cu diurnă şi bani de cheltuială. Eram eu, Viorel Ilişoi – reporter şi Daniel Vasile – şofer. Viorel trebuia să scrie un material despre cele 400 de săli de sport construite de Năstase. Ţin minte că a fost o delegaţie lungă (aşa cum îi plăcea lui Viorel) în care am bătut jumătate de ţară căutând şi fotografiind celebrele săli de sport.
Nu există nimic deosebit în povestirea asta. Nu are nici intrigă şi nici vreo poantă la final. Am ales să scriu despre asta pentru că mă trezesc zâmbind de câte ori îmi aduc aminte de ea. Atunci era un început de drum, cu nişte oameni extraordinari, şi eram şi eu acolo. Contam. Voiam să nu dezamăgesc, mă luptam să fiu la nivelul aşteptărilor. Sper că, până la urmă, am reuşit. Le mulţumesc tuturor celor alături de care am lucrat în toţi aceşti ani.

***

Masa de şedinţe de la sediul din strada Reînvierii

*

Le mulţumesc tuturor celor 35 de oameni de mai sus. Mulţi dintre ei, după ce le puneam întrebarea, răspundeau imediat: “Câte semne şi până la ce oră?”. Asta e meserie.
Pe toţi ceilalţi care au trăit la Cotidianul şi care nu apar în listă îi rog să completeze acest material cu propriile amintiri şi să mă ierte că nu i-am căutat sau nu i-am găsit de la început. Această postare va deveni o pagină permanentă pe blogul meu.

*

Hala de la Casa Presei în care s-a mutat redacţia în 2008

Redacţia Cotidianul, în seara zilei de 22 decembrie 2009