Joi, 14 august 2008
Nu m-am mai dus la slujbă de la 3, doar de la 5 dimineaţa. Au venit câţiva studenţi la Teologie şi îi găsesc cântând în strana stângă. Părintele M. (ecleziarhul schitului – cel care păzeşte respectarea tuturor canoanelor în biserică), care de obicei e aproape invizibil, acum e mereu prin preajma lor, îi corectează, le arată ce să cânte, le mai dă tonul.
Părintele M. e cel mai fascinant călugăr din întreg schitul Prodromu. Are o prezenţă cu totul hieratică, însă, spre deosebire de părintele N., care zâmbeşte şi i se luminează chipul, ecleziarhul e tipul necruţător; mi-e ruşine şi teamă să ridic privirea spre el.
Trecut de 80 de ani, e longilin, păşeşte încet şi moale, nimic nu e greu în mersul său. Are ochi albaştri, o barbă albă şi lungă – perfectă – şi nu vorbeşte aproape cu nimeni. “Nici cu noi nu prea comunică”, îmi dezvăluie părintele care m-a pus să fac pesmet. De vizitatori-pelerini, părintele M. nu se apropie decât, eventual, pentru a le arăta unde să se mute în biserică, dacă stau cumva într-un loc de unde încurcă derularea slujbei.
Te zdrobeşte cu privirea aceea limpede şi lipsită de orice ezitare. Nu e încruntat, e necruţător şi senin.
Părintele M., în faţa iconostasului. În stânga, icoana Maicii Domnului Prodromiţa
*
Când îl vezi pe stareţul de la Prodromu, părintele P., făcând mătănii la 93 de ani, deşi abia se mişcă, înţelegi încă un pic cât de departe eşti. Merge ajutat de un toiag, ridicându-şi doar puţin tălpile de la pământ, are o voce pierită şi subţiată – monahii spun că trebuie să fie foarte atenţi să înţeleagă ce zice -, dar e nelipsit de la slujbe şi de la trapeză. Spondiloza (?) şi reumatismul (?) l-au adus de nu-şi mai poate ridica drept capul, aşa că e mereu cu el plecat, privind în jos, ca şi cum Dumnezeu a vrut să-l smerească până la moarte.
*
Ideea că de la masă e bine să pleci înainte să te saturi e confirmată aici: nimeni nu începe să mănânce până nu bate stareţul cu ciocănelul într-un mic obiect care ţingăleşte şi până nu se spune o rugăciune, dar toţi trebuie să se ridice când acelaşi părinte stareţ ţingăleşte finalul. Dacă e prânzul, sunt două feluri, însă pe al doilea nu apuci să-l termini decât dacă mănânci foarte repede. Cred că totul durează 12-15 minute. Nu-i nimic, mai mănânci mâine.
*
Ordine şi curăţenie. Pe dinăuntru şi pe dinafară. Muncă şi rugăciune. Aşa ar trebui să trăim.
*
Mi-am dat seama că monahii sunt bărbaţi cu adevărat compleţi. Toţi ştiu şi practică măcar un tip de muncă fizică, toţi ştiu şi practică cele trebuincioase sufletului.
Şi iar: nu ştiu nimic. Habar n-am să-mi folosesc mâinile să ţin o grădină sau să cioplesc sau să strunjesc sau să zidesc sau să repar pantofi sau să croiesc haine sau să pictez icoane. Ştiu doar să citesc şi, mai puţin, să scriu. Priceput, de fapt, nu sunt decât la citit, care înseamnă singurătate şi închidere: nu rămâne nimic trainic de pe urma mea.
Mi-ar plăcea să-mi ridic singur o casă, dar probabil n-o voi face niciodată. De lene. Pur şi simplu.
*
Detaliu al unei clădiri de chilii. Bucăţile de fier în formă de "x" sau de 8 sunt capetele unor drugi care străbat construcţia pe toată lăţimea, la fiecare etaj. Pentru că interiorul este complet din lemn, acei drugi uriaşi “strâng” clădirea, să nu se prăbuşească în caz de furtună sau viscol
*
Am făcut greşeala pe care cred că o fac mulţi când ajung la vreo mănăstire: să-i judec pe monahi după aparenţe. În primul rând, să-i judec. Asta n-ar trebui să facem cu nimeni.
Când l-am văzut, în prima zi, pe părintele P. în straturile de ceapă, murdar pe haine, ars de soare, cu praf în barbă – mi-am zis că o fi unul dintre cei simpli, un călugăr de rang inferior (de parcă ar exista aşa ceva), un ţăran şi cam atât.
În fapt, e unul dintre puţinii preoţi-călugări (ieromonahi), iar în biserică are o forţă covârşitoare, dublată de o umilinţă neprefăcută. Când iese din altar şi rosteşte, înclinându-se spre icoana Mântuitorului, “Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru”, te-ai înrola pe loc alături de el şi l-ai acoperi cu trupul tău dacă şuieră obuzele.
Spre seară, joi, l-am văzut din nou în grădină, stropea proaspetele răsaduri de varză, pusă în locul cepei. Avea călcâiele tăiate-tăiate şi bătucite. Şi faţa roşie, arsă de soare, şi praf în barbă. Un ţăran adevărat, care îşi lucrează ogorul şi se roagă cu aceeaşi putere şi cu aceeaşi dăruire.
*
Am adus de acasă trei bricege, unul mai mare, două mici, să le dăruiesc pe aici. Şi, când am aflat că e ultima seară la Prodromu (am decis să nu rămân mai mult, pentru a nu încălca regulile), am simţit să-i las briceagul cel mare părintelui N., cel care se bucură că viespile uriaşe vin să bea apă.
Sfială apăsătoare, ruşine stânjenitoare, nepricepere împiedicată – cam aşa m-am purtat când i-am zis că vreau să-i dau obiectul. A protestat cuminte, că mai are unul asemănător, s-a îngrijorat că eu voi rămâne fără, s-a bucurat pe rând de fiecare ustensilă, pe măsură ce le desfăcea din trunchiul briceagului (“Al meu n-are de-asta…”), a încercat să mi-l dea înapoi, i-am zis să-l dăruiască altui părinte, numai să-l păstreze, iar la final, când era clar că-l acceptase, m-a lovit: “Să nu vă pară rău după el…”.
Nu-mi părea, dimpotrivă, i-aş fi dăruit ceva mult mai important dacă aş fi avut (deşi ştiu că n-ar fi primit), însă m-am trezit tresărind la gândul – “Pentru câte dintre lucrurile pe care le dăruim nu ne pare rău?”. Câte cadouri facem din inimă, simţind că i-ar aduce mulţumire celuilalt, şi câte din obligaţie? Cât de des dăruim fără motiv, fără o ocazie anume, şi cât de des dăruim ceva care ne e drag şi de care nu ne-am despărţi? Dar dacă, atunci când nouă ni se fac cadouri, am refuza ce ne prisoseşte?
*
Prima icoană de la Prodromu, cea care dă şi hramul schitului, e una a Sfântului Ioan Botezătorul. Se zice că e singura din lume în care Înaintemergătorul (Prodromos) Domnului e încruntat. Şi e încruntat, nu glumă. Are o căutătură războinică, departe de pacea şi blândeţea obişnuite pe chipul sfinţilor.
Legenda spune că, în 1821, după izbucnirea revoluţiei din Grecia, turcii au luat cu asalt Sfântul Munte, să-l jefuiască. Au ucis călugări, au incendiat mănăstiri, au furat podoabe sfinte. Se zice că, atunci, 5000 din cei 6000 de monahi care vieţuiau aici au ieşit din Munte şi au pus mâna pe sabie.
Când soldaţii turci au intrat în paraclisul în care se află icoana, Sfântul s-a încruntat. Speriaţi, au început să tragă spre ea, însă gloanţele au ricoşat şi i-au ucis pe câţiva dintre ei. Cei rămaşi au luat-o la goană şi icoana a rămas nevătămată, şi încruntată, până în ziua de azi.
Sursa foto: nistea.com
Mă gândesc că a crede înseamnă, între altele, a nu tăgădui asemenea istorii. Un om laic nu se poate împăca, refuză posibilitatea ca o icoană să verse lacrimi, să izvorască mir, să vindece boli sau să se încrunte. Pentru el, realul e limitat de propria experienţă, iar ce e dincolo e imposibil. Aşa cum bunicul nu credea că oamenii au ajuns pe Lună (poate avea dreptate 
), tot la fel ateul nu poate să lase de la el, nici măcar în planul posibilului, şansa unor minuni de a fi minuni.
Ăsta e unul dintre motivele pentru care se pierd oamenii, în sens soteriologic: le e teamă să-şi mai modifice şina, să-şi refacă traseul potenţial, nu pot concepe să arunce la coş tot ce-au trăit până la un moment dat, chiar şi în cazul unor indicii convingătoare că drumul a fost greşit, că alta e calea bună şi că nimic nu e pierdut.
Să te scuturi de tot ce-ai fost, de tine cel de până atunci, de tot sinele tău ce părea bine conturat, să te scuturi cum se scutură câinele după baie, să rişti oprobriul public, să faci o mutare care nu făcea parte din strategia personală, ba chiar să renunţi la orice strategie, sau măcar să-ţi iei un răgaz pentru a te redefini, sau cel puţin să opreşti tot zgomotul dimprejur şi să fii doar tu, să spui o rugăciune şi să ai încredere că va fi ascultată.
*
Un fluture cu aripile zugrăvite în oranj, maro şi galben s-a prins în plasa care acoperă via. Se tot zbate încercând să zboare în sus, mereu în sus. Nu ştie că scăparea e în jos, trebuie doar să coboare până la marginea plasei şi apoi e liber din nou. Nu ştie.
*
Când eşti pe drumul cel bun şi mergi cu inima curată, Dumnezeu te încearcă, iar când ţi-e cel mai greu, când rişti să deznădăjduieşti, te ajută să-ţi recapeţi încrederea. Aşa s-a întâmplat după ce am intrat în Grecia la miezul nopţii şi, fără hartă, am luat-o prin sate, pe unde ni se părea că sună mai bine, încercând s-o ţinem spre sud-est.
Şi toate benzinăriile erau închise şi nu mai apărea nici măcar un motel, şi mă temeam că vom rămâne la marginea şoselei până la ziuă şi nu mai ştiam dacă să ne întoarcem sau să o ţinem tot înainte şi mă uitam din 10 în 10 secunde la liniuţa de la benzină; dar după vreo trei ore, când îngrijorarea risca să se transforme în disperare, am ajuns la mare, am găsit hotel, ne-a primit, am dormit după vreo 12 ore de condus fără întrerupere, iar dimineaţă, pompa era la un kilometru. Tot înainte.
*
În timp ce scriu, un fluture. O fi acelaşi? Seamănă. E la fel de mare şi de frumos. O fi scăpat?
*
La Athos, răspunsurile vin. Buclele se închid, sensul apare negreşit. Răbdare.
***
Notă. Prima fotografie, cea cu părintele M. în biserica de la Prodromu, nu-mi aparţine. Am primit-o pe e-mail, într-unul din acele fişiere power point anonime pe care ţi se cere să le trimiţi mai departe.
Continuarea poate fi citită aici.
Comentarii