“Nimeni nu s-a despărţit în lacrimi de geometria lui Euclid sau de sistemul periodic al elementelor. Nimeni nu a vărsat vreo lacrimă pentru că va fi decuplat de la Internet sau pentru că va părăsi tabla înmulţirii. Îţi iei rămas bun de la lume, de la viaţă, de la aventură. Îţi mai iei la revedere de la un grup mic de oameni pe care îi iubeşti cu adevărat.”

Un tată muribund îi scrie fiului pe care nu-l va vedea mergând la şcoală, îndrăgostindu-se, devenind bărbat, soţ, om mare. Nu poate pleca pur şi simplu, nu se poate despărţi de copilul faţă de care se simte vinovat că i-a dat viaţă fără a-i lăsa ceva de care să se prindă când va fi suficient de copt pentru a-şi pune întrebări. Adică adolescent.

Iar acel ceva este povestea marii şi singurei sale iubiri, povestea sa şi a fetei pe care a întâlnit-o într-o zi, din întâmplare, de care nu şi-a mai putut desprinde ochii, cu care trebuia să intre cumva în vorbă, despre care trebuia să afle cât mai multe, pentru că, din acel moment, viaţa sa avea sens doar împreună cu acea fată.

Este povestea noastră. A ta, şi a lui, a ei şi a mea, a tuturor celor ce se îndrăgostesc la prima vedere, a tuturor celor pentru care, dintr-o dată, singurul rost al zilelor devine acela de a găsi un capăt de fir pentru a se reîntâlni cu acea persoană învăluită în aura destinului. Este povestea acelui joc miraculos al căutărilor şi aflărilor, al plimbărilor prin locuri încărcate de posibilităţi, al invocării norocului şi, mai presus de toate, al uimitoarelor coincidenţe care alungă disperarea.

Un tată aflat pe moarte îi lasă fiului său o lungă scrisoare pe care acesta o va citi, tot datorită unei şanse parcă nelumeşti, abia după mai bine de zece ani, când deja poate pricepe că zâmbetul unei fete care tace lângă el îi poate încălzi toate celulele, când deja e pregătit să se gândească la ceea ce-i dă viaţa şi la ceea ce-i ia moartea. Şi tatăl îl învaţă povestindu-i şi-i răspunde întrebându-l. Punându-i o singură întrebare prin care copilul devenit adolescent poate să descopere atât durerea părintelui că-l va părăsi, cât şi valoarea propriei sale vieţi.

N-am să vă spun, bineînţeles, care e acea întrebare şi nici dacă tatăl-pe-atunci-foarte-tânăr a dat de misterioasa fată care ţinea în braţe o pungă plină cu portocale. Nu vreţi să aflaţi singuri de ce ea alegea portocalele astfel încât să nu existe două de aceeaşi formă? Sau de ce scenariile fantastice din mintea unui bărbat se destramă imediat ce întâlnesc simplitatea explicaţiilor unei femei care ştie infinit mai bine să se joace şi, totodată, să rămână cu picioarele pe pământ? Hmm? Nu vreţi?