Toate convorbirile telefonice şi toate sms-urile îmi sunt înregistrate. E-mailurile îmi pot fi sparte mult mai simplu decât îmi imaginez. Google stochează toate paginile pe care le-am accesat şi toate căutările, iar eu nu ştiu dacă le transmite sau nu altcuiva şi nici dacă serverele îi sunt supravegheate.

Sunt filmat când merg pe stradă, când apelez la o instituţie şi când intru într-un magazin. Banca unde am cont ştie cât plătesc pe gaz, curent, telefon, unde îmi fac cumpărăturile şi dacă mi-a crescut sau scăzut “nivelul de trai”. Furnizorul de cablu poate urmări ce programe tv îmi plac şi care sunt canalele de care mă pot dispensa.

Se presupune că tot ce înseamnă tehnologie îmi face viaţa mai uşoară sau mai sigură şi mă ajută să câştig timp, pentru a mă bucura din când în când de unele nemuriri trecătoare. Pot vorbi pe loc cu un prieten de la capătul lumii, pot afla răspunsuri la aproape orice întrebare lumească şi nu mai e nevoie să port bani în buzunar sau în geantă.

Pot să mă simt cetăţean planetar şi să visez că lumea e a mea. Călătoresc cu văzul şi cu vocea ca în basme. Oricine, de oriunde, poate citi ceea ce scriu.

Dar sunt, oare, un om liber?

luna

Şi aici vine acel argument pervers – dacă n-ai nimic de ascuns, dacă eşti un cetăţean cinstit, nu au de ce să te deranjeze nici camerele de filmat, nici stocarea corespondenţei, nici bazele de date cu tot ce-ai operat prin bancă. Poţi trăi, nu-i aşa, foarte bine.

Dar ce mai înseamnă, atunci, să fiu liber? Câte alegeri îmi sunt interzise?

În acest punct, mentalităţile se despart. Unii, pe stânga, mă cheamă la revoltă pentru a răsturna tot ce e dincolo de puterea noastră individuală – multinaţionale, guverne, bănci şi servicii secrete. Alţii, pe dreapta, îmi spun că merită să fac acest sacrificiu, să “cedez” din ceea ce mi se cuvine ca om, pentru că sistemul nu vrea decât să mă protejeze de orice tip de violenţă.

Nici unii, nici alţii nu înţeleg libertatea. Unii îmi cer să fac rău conştient, în iluzia unui bine ulterior, dar fără ca ei să aibă vreo alternativă coerentă pentru lumea de după haos. Alţii îmi spun că aceasta, de acum, e forma cea mai şlefuită a convieţuirii: roboţelul cuminte care nu-şi pune probleme.

Dar libertate nu înseamnă să îţi faci firmă, nici să călătoreşti şi cu atât mai puţin să dai în cap. Libertate înseamnă să te poţi căuta pe tine însuţi şi, în această căutare, să poţi descrie public toate locurile interioare prin care treci, fără să te temi că ai greşit sau că ai ofensa pe cineva. Libertatea e singura multinaţională care ar trebui să existe, unica reţea globală care nu are nevoie de abonament.

Libertate înseamnă, printre altele, să pot avea secrete definitive, pe care, dacă aleg astfel, să le duc cu mine în mormânt. Libertate înseamnă nu doar să mă pot dezvălui, ci şi să mă pot ascunde. Să fiu liber înseamnă să am un halou personal unde să nu pătrundă nimeni, ca în apele teritoriale, decât dacă îi dau undă verde.

Să fiu liber presupune să am încredere deopotrivă în cei cărora le dau ideile, munca şi banii mei. Iar astăzi, aşa cum e lumea aşezată, n-aş mai putea fi liber cu adevărat, n-aş mai putea nici măcar să râvnesc la acea stare decât dacă aş pleca din oraş, dacă n-aş mai fi nodul niciunei reţele, dacă mi-aş desfiinţa contul din bancă şi aş trăi din muncă fizică. Dar şi atunci ar fi doar un somn golit de visuri.

 *