“Una este să ai o anumită prezenţă şi inteligenţă şi alta e să ai capacitatea de a aduce voturi: nu sunt sinonime.”

Să pornim de la această frază, pe care am extras-o din cel mai recent interviu al lui Traian Băsescu, acordat ziarului “România liberă”. Ea sintetizează una dintre cele mai importante crize ale României de după 1989, inadecvarea dintre nivelul clasei politice şi pretenţiile electoratului educat, faptul că oamenii care ne conduc nu seamănă deloc, dar deloc, cu cei din imaginaţia noastră. E vorba despre o continuă nepotrivire, care determină dezamăgire şi scârbă, iar acestea, la rândul lor, absenteism, crearea de insule personale şi, evident, faimoasa variantă a “răului mai mic”.

Ce ne reaminteşte fraza de mai sus? Că educaţia, cultura sau condiţia de intelectual nu asigură nici un avans într-o cursă electorală, că alte elemente sunt decisive în relaţia cu o massă de alegători şi că, la urma urmei, aşteptările noastre, ale celor care am vrea să ne conducă un alt tip de persoană, se dovedesc nişte amăgiri.

Ne minţim pe noi înşine şi atribuim democraţiei false valenţe. Acesta e adevărul oarecum cinic al proiecţiilor noastre politice. (Când spun “noastre”, includ aici pe aceia dintre dumneavoastră care au sperat şi mai speră că treburile publice ar putea fi administrate de oameni cultivaţi şi relativ oneşti.)

În ce constă “capacitatea de a aduce voturi”? Făcând abstracţie de bani, care sunt acele elemente decisive în balanţa victoriei şi care nu au nimic de-a face cu prezenţa civilizată, cu specializarea într-un domeniu sau cu asimilarea cărţilor citite? Să încercăm o disecţie.

Mai întâi, probabil, contează să transmiţi sentimentul că eşti foarte conectat. Dacă par izolaţi, dacă nu arată ori dacă nu creează măcar impresia că “au relaţii” de tot felul, un intelectual, oricât de faimos, sau un manager care şi-a probat calităţile la cel mai înalt nivel sunt pradă uşoară în competiţie cu un activist stupid, dar care e susţinut de partidul său şi de cercul de afaceri adiacent acestuia. Reţeaua primează în faţa individului.

Mai departe, e indispensabil să-ţi domini simţul ridicolului (dacă nu-l ai deloc, e sublim!), să fii în stare să-l refulezi până la punctul în care, dacă ai fi sincer, ţi-ar fi ruşine să te mai priveşti în oglindă. Să aşezi dorinţa de putere mult mai sus decât răspunsul la hărţuitoarea întrebare “dar ce va zice lumea?”. Într-un fel, cu cât eşti mai bun într-o profesie, cu atât te respecţi mai mult pe tine însuţi şi, concomitent, îţi sporeşte intoleranţa la ironiile celorlalţi. Ducând raţionamentul la capăt, nu e de mirare că politica e dominată de indivizi care n-au întreprins nimic notabil în profesia lor sau care chiar au eşuat înainte de vreme.

Tot cu imaginea de sine şi cu forţa de a rezista când această imagine nu seamănă cu ce ţi-ai dori are legătură şi o altă caracteristică – simplitatea prezenţei şi a discursului (la nevoie, dusă la simplism). Cauza e banală: majoritatea nu pricepe ori nu are timp să aprofundeze nuanţele şi detaliile unui program politic. Contează, definitoriu, dacă se intră sau nu în rezonanţă cu acel om, perceput strict ca om. Câţi intelectuali ne-preţioşi cunoaşteţi, câţi universitari nu îşi modifică în timp intonaţia şi gestica până într-acolo încât ei devin actori ai propriei funcţii?

În fine (dar, poate, cel mai important), inteligenţa nu e neapărat însoţită de o anume energie personală, căreia am putea să-i zicem charismă, dar care, probabil, nu are niciun nume şi nu poate fi circumscrisă. Cum mi-a explicat odată o producătoare tv, există oameni care pur şi simplu “put” când sunt puşi în faţa unei camere de filmare, “putoarea” însemnând, în acest caz, un dar natural de a trece dincolo de “sticla” ecranului, de a se simţi nu doar în largul lor, ci de a acapara atenţia imediat, chiar şi atunci când par pierduţi într-un grup dezordonat. Această vibraţie, acest farmec indefinit, are o limpezime şi-un miraj care surclasează orice valenţă, competenţă sau experienţă.

Şi, uite-aşa, după ce politica s-a transformat în spectacol tv, democraţia a ajuns un casting, numai că, spre deosebire de cinema, “comisia” habar n-are de meserie şi se ghidează doar după râsete, umori şi piele de găină.

*