Capătul lumii. Viaţa în China, prin ochii şi obiectivul unui român care trăieşte de 2 ani la Beijing

Contează ce vrei să faci, nu ce îţi permiţi să faci. Să fii atât de naiv încât să crezi că poţi face orice e, poate, cel mai important lucru în viaţă. Asta m-a învăţat Ionuţ Bizău (foto), un calculatorist clujean în vârstă de 24 de ani care, în 2007, şi-a luat inima-n dinţi şi soţia de mână şi a plecat să trăiască la Beijing.

Ionuţ e software developer, ca s-o spunem şi pe limba noii lumi. A studiat informatica la “Babeş-Bolyai”, dar n-a absolvit şi nici nu crede că diploma aceea mai are vreo importanţă pentru el. A strâns deja o experienţă şi o înţelegere a lucrurilor pe care mulţi români din generaţiile adulte nu le vor dobândi niciodată. El chiar a luat-o de la capăt, la capătul lumii…

L-am convins să-mi acorde un interviu despre China – probabil viitoarea primă putere mondială a secolului XXI -, despre care în România se ştiu foarte puţine. “Acum 30 de ani, România şi China erau la fel – totul închis. Nu aveai nimic, nu puteai pleca… Apoi, România a primit tot peste noapte, China a primit treptat, şi se văd diferenţele. La noi, oamenii nu ştiu ce e libertatea, că au trecut de la nimic la tot. Aici, trecerea a fost mult mai sănătoasă…”.

Rupeţi-vă 5 minute să aflaţi cum e viaţa la Beijing şi să vedeţi câteva dintre excelentele fotografii postate de Ionuţ pe site-ul său, Sculpting in time.

*

Vicepreşedintele Chinei s-a întâlnit luni cu preşedintele României, la Bucureşti. Să zicem că ai fi fost consilier prezidenţial. Care ar fi fost primul sfat neconvenţional pe care i l-ai fi dat preşedintelui?
Nu sunt la curent cu politica, deci nu cred că aş fi fost consilier.
Nu vreau un sfat politic, ci unul de abordare. Cum întâmpini un chinez când vine în vizită?
Nu ştiu să fie ceva gen pâine şi sare. Probabil cu un pahar de ţuică ar fi ok. Ţuica românească i-ar plăcea vice-ului, că e mai bună ca a lor.
Nu s-ar simţi lezat?
Ar fi un pic ciudat, având în vedere că e o întâlnire oficială, dar altfel nu.
Bun, spune-mi cum ai ajuns să munceşti la Beijing.
Am găsit un anunţ pe internet, am aplicat, am dat nişte interviuri şi am fost acceptat. După care am decis să vin. Destul de simplu… Nu mă gândisem niciodată că o să vin în China şi nu ştiam nimic despre China. De obicei, când mergi undeva îţi planifici şi studiezi situaţia…
Căutai ceva în Orient sau oriunde în străinătate?
Nu căutam nimic. Eram perfect mulţumit în România, şi cu ţara, şi cu jobul. Ştiam că, la un moment dat, voi pleca pentru a cunoaşte şi altceva, dar nu ştiam când şi unde.
Firma unde lucrezi e multinaţională?
Da şi nu . Asociaţii sunt străini şi mulţi dintre angajaţi sunt străini. În sensul ăsta, este, dar nu, nu e multinaţională, e o firmă mică, are un singur birou in Beijing.
Există diferenţe între volumul de muncă al unui chinez şi cel al unui român aflaţi în poziţii similare?
În general, chinezii lucrează mai mult. Pe de altă parte, e greu să găseşti oameni care fac treabă bună (e greu şi în România, dar aici parcă e şi mai greu). Deci nu înseamnă neapărat că ar fi mai eficienţi la nivel individual, daaar sunt mult mai mulţi . De aici eficienţa la nivel naţional, care e incredibilă.

Românii ştiu foarte puţine despre sistemul economic chinez. Unde şi cum se îmbină etatizarea cu proprietatea privată? Ce domenii le sunt interzise investitorilor?
Cred că nu e nimic interzis investitorilor. Aproape toată economia e bazată pe firme private (de la indivizi care oferă anumite servicii şi firme mici, până la coloşi – dacă bine ştiu, China Mobile e cel mai mare operator de telefonie mobilă din lume). Investiţii se fac în toate sectoarele. De exemplu, ultima linie de metrou din Beijing (deschisă acum mai puţin de o lună) aparţine, în proporţie de 40 şi ceva la sută, unei firme din Hong Kong. Dar există anumite restricţii. Dacă, de exemplu, cumperi un apartament, nu-l cumperi efectiv, ci îl concesionezi pe o anumită perioadă (50 de ani, pare-mi-se), după care contractul trebuie reînnoit. Lucru care, în teorie, se face automat, dar legea are o mică scăpare şi te poţi trezi cu nişte condiţii care nu îţi convin când vii să reînnoieşti…
Un chinez poate cumpăra mai multe apartamente?
Cred că da. Mai nou, cred că şi străinii pot. Acum 20 de ani, străinii puteau locui doar într-un anume hotel din Beijing, acum pot face orice. Pot conduce maşina, pot avea apartament, pot sta în chirie etc.
Şi atunci care sunt instituţiile unde persistă metodele comuniste?
Partidul . E unul singur, asta e diferenţa. Nu sunt alegeri. În rest, nu prea seamănă cu ceea ce ştim noi, românii, despre comunism.
Oamenii şi-ar dori alegeri sau sunt mulţumiţi aşa?
Sunt mulţumiţi, fiindcă le merge bine, din ce în ce mai bine.
Şi în mediul rural?
Mai ales. Dacă ţara creşte, se creează locuri de muncă. Oamenii de la ţară vin la oraş să lucreze în construcţii şi fac bani pe care altfel nu îi puteau face. Dacă economia nu ar mai merge atât de bine, atunci poate ar zice “cum ar fi fost dacă puteam alege?”… Dar dacă, 30 de ani la rând, ai creştere economică de 10% şi vezi cum copiii tăi au ceea ce tu nu ai fi crezut vreodată că vei avea, nu cred că ai o problemă cu partidul.

Citeam recent că directorul celei mai mari bănci din lume, Industrial and Commercial Bank of China, a câştigat anul trecut doar 234.000 de dolari. Cât e salariul mediu în Beijing? Cât costă o pâine, o bere, un bilet la cinema?
Tot ce zic în yuani împarţi la 10 şi obţii sumele în euro. Sunt oameni care fac 2000 pe lună sau chiar mai puţin şi sunt care fac zeci de mii. Salariul mediu ar fi undeva la 4000, deci 400 de euro. Asta în Beijing. În alte zone poate fi mult mai puţin. Cât costă o pâine, greu de zis, pentru că aici nu se mănâncă pâine. Pot să cumpăr o baghetă ok cu 3,5 yuani, dar dacă vreau o baghetă bună, dau 12 yuani. În principiu, doar străinii mănâncă pâine. Un bol de orez costă 1 yuan.
Bere, cinema?
O bere începe de la 2 yuani într-un supermarket, de la 3 yuani în restaurant, într-un bar de la 10 şi poate ajunge până la 25 (vorbim despre bere locală). Dacă vrei o bere belgiană, dai peste 30 într-un bar sau 15-20 în supermarket. Oraşul fiind atât de mare şi cu oameni atât de diverşi, găseşti cam ce îţi trece prin cap. Adică, dacă vreau o bere produsă în ediţie limitată undeva în Australia, o pot găsi şi poate dau 40-50 într-un bar. Dar dacă vreau o bere ok şi ieftină, dau 5 yuani şi o beau în stradă. La cinema am fost o singură dată, cred. Dacă mergi într-un mall, dai între 20 şi 40 de yuani, dar sunt convins că există cinemauri clandestine unde poţi merge cu 1-2 yuani.

Sunt nouă milioane de biciclete în Beijing, cum zice cântecul lui Katie Melua?
Sunt trei milioane de maşini. Biciclete s-ar putea să fie două milioane, dar sunt în continuă scădere. Numărul maşinilor creşte alarmant, iar Beijingul nu mai e oraşul bicicletelor, din păcate. Acum 15 ani era altă poveste.
Cum e cu smogul?
Pentru un european, e şocant la început. Pentru cine a mai umblat prin Asia însă, nu e chiar aşa de rău. Ideea e cam aşa: aici se numără zilele în care se vede cerul albastru. Nu am statistici, dar poate ar fi între 100 şi 200 pe an. Cred că situaţia se îmbunătăţeşte, deşi numărul maşinilor tot creşte.
Şi cum se protejează pietonii, vegetaţia?
În zilele foarte rele vezi mulţi oameni cu mască pe faţă. Există şi măşti mai performante, şi filtre de aer, dar în general nu e o problemă prea mare. Vegetaţia e mai afectată de secetă decât de smog, dar e abundentă şi au grijă de ea.
Care dintre impresiile tale s-au dovedit prejudecăţi când ai ajuns acolo?
Asta e culmea, că am venit aici fără să ştiu nimic despre China. Şi anume am pornit cu ideea să nu ascult părerile altora până nu văd cu ochii mei. Poate că singurul lucru care m-a şocat a fost că aici e aşa de diferit de ceea ce ştiam eu drept comunism.
După 2 ani, în ce stadiu de învăţare a limbii eşti? Te descurci la piaţă, înţelegi ştirile, citeşti?
Mă descurc în viaţa de zi cu zi – cumpărături, mâncare, transport, pot purta dialoguri de bază. Pot citi undeva între 500 şi 700 de caractere (nu am mai numărat de un an), ceea ce e ok pentru a înţelege (sumar) un meniu, a găsi o staţie de bus, a şti ce magazin ai în faţă etc. Pentru a citi un ziar ai nevoie să ştii 3000 de caractere.
Ţi-ai propus să ajungi la 3000?
Da, caracterele chinezeşti sunt pasiunea mea. Cred că mă descurc mai bine în scris decât în vorbit. De multe ori, când am de comunicat ceva prefer să dau sms decât telefon. Nu e greu, e o chestiune de durată. Am ajuns la cât ştiu fără efort, doar citind câte un pic oriunde mă aflu, şi cred că, dacă continui aşa, o să ajung să pot citi un ziar.

Spune-mi trei elemente din civilizaţia chineză care te-au uimit.
1) Chinezul e afacerist înnăscut. 2) Diversitatea. Mâncarea chinezească nu e una, sunt multe. China e mare, deci mâncărurile locale diferă foarte tare. La fel şi limbile. Fiecare zonă cu dialectul ei. 3) Oamenii sunt calmi şi foarte răbdători.
La prima nu m-aş fi aşteptat.
Da, e incredibil cum fac afaceri din orice. Sunt destul de materialişti şi le merge capul. Aici, orice e un business. Pe de o parte, pentru că aşa sunt ei; pe de altă parte, când sunt atât de mulţi oameni, pentru orice lucru, oricât de neînsemnat, se găseşte cineva care să-l vrea, deci există o oportunitate de business.
Cu dragostea cum stau? Asta mă ajută să ajung la o altă întrebare: care e politica de stat privind controlul natalităţii? Ce se întâmplă cu o familie care face, totuşi, al doilea copil?
Sunt foarte tradiţionalişti. Închipuie-ţi o femeie de la ţară din România – aici, aşa sunt majoritatea oamenilor. Căsătoria e cel mai important lucru, trebuie să se întâmple numaidecât. Se pune presiune mare pe copii să se căsătorească, pentru ca apoi să poată avea grijă de părinţi. Nu ştiu exact ce se întâmplă dacă ai mai mulţi copii. Ce ştiu însă e că băieţii sunt preferaţi, fapt pentru care multe fete sunt avortate (lucru care duce la un dezechilibru între sexe pe termen lung).
Grija faţă de părinţi e o tradiţie chinezească sau a impus-o comunismul?
Cred că respectul faţă de cei bătrâni e ceva chinezesc, pe de o parte. Pe de altă parte, cred că e mână în mână cu one-child policy. Ştiind că au un singur copil, părinţii investesc foarte mult în el şi aşteaptă, la rândul lor, să li se dea înapoi. Mulţi tineri le dau părinţilor o parte din salariu, ca să îşi plătească datoria adunată cât au fost crescuţi, trimişi la şcoală etc. De aici se pune o presiune foarte mare pe copii, presiune care se păstrează până târziu. Şcoală multă, muncă multă, să nu-şi dezamăgească părinţii şi să îi poată ajuta.
E o ruşine în comunitate dacă nu ai grijă de părinţi, eşti “judecat”?
În comunitate, nu cred, dar nu îţi permiţi să rupi legătura cu părinţii. Tinerii de azi sunt diferiţi, în comunitatea lor nu e o presiune atât de mare, însă ea vine de la părinţi.

Chinezii conştientizează faptul că vor deveni prima putere a lumii? Se face vreo propagandă în sensul ăsta?
Oioi… Cum ziceam, partidul are nevoie de asta. La urma urmei, e meritul lor, dar e cu două tăişuri; trebuie să îi ţină pe oameni cu veşti bune ca să fie bine.
Care e adevărul despre cenzura pe care statul chinez o exercită asupra internetului? Poţi să-mi dai exemple de site-uri pe care oamenii nu le pot accesa?
Multe: Twitter, Facebook, wordpress.com, blogspot.com, situri de ştiri din Vest. Unele vin şi altele pleacă. Acum un an, nu erau Wikipedia şi Flickr, dar era Facebook. Nici youtube nu este…
Deci chinezii nu pot intra pe reţelele sociale americane?
Nu pot. Dar adevărul e că nici nu îi interesează. Se face mare propagandă în Vest despre cât de gravă e cenzura internetului în China. În realitate, aici nimeni nu ştie ce e Facebook sau Youtube. Au reţelele lor, clonate după cele din Vest, şi cred că userul obişnuit nu e afectat de asta.

Ce crezi că ar trebui să facă România în relaţia cu China? Ce am putea exporta noi în China?
Nimic…
Mă aşteptam…
Ba da… ţuică.
Pălinca, adică.
Da.
Există vreo asociaţie românească în Beijing? Te întâlneşti cu români altfel decât la o bere?
Nu am cunoscut decât doi români în doi ani. Nu ne întâlnim, nu cunosc nimic de genul ăsta.
Ai participat la vreun eveniment organizat de ambasadă sau altceva de propagandă românească?
Nu. Nu am fost la ambasadă.
Suntem inexistenţi la Beijing?
Poate sunt români, dar nu îi ştiu eu. Comparativ cu alte naţii, suntem inexistenţi.
Dacă ai putea face copy-paste cu o instituţie şi cu un obicei, din China în România, care ar fi acelea?
Instituţie – căile ferate. Am eu ce am cu trenurile, dar aici sunt multe, eficiente, şi în continuă dezvoltare. Şi, în general, cam tot ce ţine de infrastructură – transport în comun, drumuri etc. Obicei? Mâncatul la restaurant. Se mănâncă la restaurant oricând şi la orice oră. Mâncatul e parte din cultura lor, iar restaurantele sunt multe şi ieftine.
Nu se prea găteşte acasă?
Dacă eşti foarte sărac sau dacă vrei neapărat să găteşti. Dar uneori e mai ieftin să mănânci afară decât acasă. Găseşti mâncare peste tot – pe stradă, în restaurante mici şi jegoase, în restaurante mari şi luxoase, mâncare chinezească, mâncare de oriunde.

Spune-mi felul tău favorit de mâncare, despre care nu ştiai nimic acasă.
Culmea, favoritele mele nu sunt chinezeşti. Mănânc foarte des mâncare indiană, care e de departe cea mai bună mâncare pe care am avut-o vreodată. Apoi thailandeză, japoneză. În mâncarea chinezească îmi place tot ce e iute, îmi plac Hot Pot şi peste tot întâlnitul Chuanr.
Ce e Chuanr?
http://en.wikipedia.org/wiki/Chuanr
Pe site-ul tău sunt postate fotografii din mai multe zone ale Chinei. Care e cel mai frumos loc pe care l-ai văzut?
Kashgar şi, în general, provincia Xinjiang. Chiar te invit să citeşti pe wikipedia despre ele. Vreau să mă întorc cu prima ocazie.
De ce Kashgar? Ce e acolo?
E altă lume, aflată cu câteva sute de ani în urmă. Nicăieri altundeva nu m-am simţit aşa. Totul e natural, sunt oameni care trăiesc acolo, nu e făcut pentru turişti. Spun asta fiindcă în China – că vorbeam de business – turismul e în floare. Oriunde mergi, totul e comercializat şi exploatat turistic. În Xinjiang e altă lume. Oamenii de acolo nu prea au văzut vestici şi până şi chinezii sunt în număr mic.
Kashgar e zonă musulmană? (Am apucat să mă uit pe wikipedia…)
Da, e o minoritate. De la ei vine chuanr-ul…

Îmi spuneai la o discuţie anterioară că, atunci când te întorci în România, ai o senzaţie de anormalitate. Ce te frapează cel mai mult?
Fiţele, în primul rând. Lumea ţine să arate că are bani şi că îşi permite ceva. Aici, deşi diferenţele sociale sunt poate mai mari decât în România, nimeni nu vrea să arate nimic, nimănui. Da, şi aici se poartă SUV-uri, şi Audi A6, şi mai ştiu eu ce, dar aici e altfel, aici e o chestiune de statut. Da, am bani, şi-atunci îmi iau maşină, e statutul meu să am maşina aceea. Şi nimeni nu se uită urât la mine. În România, îmi bag singurii bani în maşină (şi mai împrumut de un plin şi de o bere) şi sunt cel mai şmecher. Asta mi se pare insuportabil în România şi simt că se accentuează pe zi ce trece. Vrem mereu să arătăm ce avem… Nu e rău că ai maşină, nu e rău că ai vilă. Dacă ţi-o permiţi…
Cum se spune “mulţumesc” în chineză?. Românizarea oficială e “xie xie”. Se citeşte undeva pe lângă “şie şie”., Ionuţ.. = cu plăcere.
A fost foarte interesant. Chiar mulţumesc.

*

Pentru că îmi plac multe dintre fotografiile lui Ionuţ Bizău, închei cu trei imagini care nu au legătură cu China, dar care sunt relevante pentru “ochiul” său. Mi-ar fi părut rău să nu vi le arăt…