E singurul jucător care a înscris cel puţin patru goluri la trei turnee finale ale Campionatului Mondial (2002, 2006, 2010). Numai el, în 2002 şi 2006, şi peruanul Cubillas, în 1970 şi 1978, au marcat câte cinci goluri la două turnee. De săptămâna trecută, datorită golului din meciul cu Ghana, e al treilea fotbalist din istorie, după Pelé şi Uwe Seeler, care înscrie cel puţin o dată la patru ediţii (primii doi o făcuseră în ’58, ’62, ’66 şi ’70). Şi, tot datorită acelei reuşite, a ajuns pe primul loc, alături de brazilianul Ronaldo, în topul all-time al marcatorilor de la Mondiale, cu 15 goluri. Chiar dacă are 36 de ani şi e rezervă, Miroslav Klose – neamţul născut în Polonia care, la 8 ani, când s-a mutat în Germania, nu ştia decât două cuvinte în limba tatălui său – poate stabili şi alte recorduri dacă mai joacă la Copa do Mundo 2014.

Germania – Ghana 2-2 (0-0). Au înscris Götze şi Klose, respectiv André Ayew şi Gyan. (Ştiaţi că fraţii André şi Jordan Ayew sunt fiii faimosului Abedi Pele, ales de trei ori “fotbalistul african al anului”?)

E primul Mondial – de la ediţia ’78, de când am primele amintiri certe, cu golul francezului Lacombe din secunda 36 şi cu valurile de confetti care se scurgeau peste tribune la meciurile Argentinei -, e primul Mondial, deci, la care nu ţin cu nimeni. Mă uit la fiecare meci, aşa, cu un omenesc început de preferinţă, dar, dacă acea naţională nu joacă mai nimic, mă comport ca bula de aer din boloboc: tind către centru. S-ar putea zice că am ajuns să mă bucur de fotbal, dar cred, mai degrabă, că e semn de bătrâneţe :) .

Costa Rica – Italia 1-0 (1-0). A înscris Ruiz.

Ăsta e un exemplu. Ţineam un pic cu italienii, pentru limpezimea lor din partida cu englezii, dar, mai ales în repriza a doua, când te-ai fi aşteptat să se dezlănţuie şi (cel puţin) să egaleze, au arătat o lipsă de imaginaţie îngrijorătoare. Pirlo n-a inventat nimic, fără el Italia devine o echipă fadă, iar rezervele Cassano, Cerci şi Insigne au urâţit jocul. Costa Rica n-a mai avut explozia din meciul de debut cu Uruguay, dar s-a ţinut bine şi s-a calificat pe merit în optimi.

Uruguay – Anglia 2-1 (1-0). Au înscris Suárez (2), respectiv Rooney.

Al doilea exemplu. Voiam să câştige Anglia, să prindă un pic de încredere, să mai iasă din seria de eşecuri care o blochează din 1990 încoace, însă liderul de pe margine, Hodgson, e depăşit de nivelul competiţiei şi nu găseşte soluţii, iar liderul din teren, Gerrard, are o privire stinsă, de om deprimat: nu-i sclipeşte în ochi nici bucuria jocului, nici posibilitatea victoriei. Faceţi comparaţie între postura cocoşată a căpitanului englez şi vâna explozivă a tăuraşului Suárez, care şi-ar fi înfipt coarnele în ei la orice atingere a mingii. De altfel, toată echipa Uruguayului a jucat cu dinţii strânşi şi cu dorinţă de a rămâne în turneu, aşa că bula de aer din bolobocul meu de susţinător n-a avut încotro şi s-a îndepărtat de liniuţa englezilor.

La fel mi s-a întâmplat cu Belgia (care nu merita să-i bată pe ruşi), pentru că valoarea jocului lor de echipă e mult mai mică decât suma talentelor individuale. Şi la fel am simţit cu Portugalia, poate cea mai tristă echipă de la acest turneu final. (Mi-a fost milă de Cristiano Ronaldo: se vede că, şi dacă e la jumătate din capacitate, nu are cu cine să construiască faze închegate, ca şi cum ceilalţi portughezi ar fi fost aduşi la naţională dintr-o ligă inferioară.) În schimb, americanii lui Klinsmann joacă simplu, bărbăteşte, şi, pentru prima dată de când participă la Mondiale, transmit acea senzaţie de “die hard”, de echipă greu de învins, matură, încrezătoare şi coerentă.

O singură naţională nu îmi înclină bolobocul, oricât de eficientă ar fi ea: Franţa. Nu ştiu dacă asta provine dintr-o prejudecată culturală sau nu, dar atât fotbaliştii, cât şi antrenorul Deschamps au ceva, îmi transmit ceva, ca o răceală suficientă, şi abia aştept să le dea cineva o lecţie de modestie. Poate aşa îmi găsesc, totuşi, o favorită.

*