Dacă tot am început acest serial cu o reţinere privind capacitatea Braziliei de a obţine Cupa Mondială, hai să continuu în aceeaşi notă riscantă: cred că va câştiga o echipă europeană, în premieră pe teritoriu american. Ştiu, probabilitatea să greşesc e mare, dar, la urma urmei, ce e mai important atunci când scrii: să spui ce simţi sau să ai dreptate? Să surprinzi sentimentul ori să se adeverească? Sinceritatea sau profeţia? (Uite o temă bună de dezvoltat.)

Italia – Anglia 2-1 (1-1). Au înscris Marchisio şi Balotelli, respectiv Sturridge.

Mă întorc la acest meci pentru că el e unul dintre argumentele care susţin “teza” europeană. După primul rând de partide din grupe, Italia îmi pare echipa cu cea mai bună organizare în teren şi cu jocul cel mai limpede, ăsta e cuvântul – limpede, mai ales datorită lui Pirlo, care e un ordonator al mereu-posibilului haos. De altfel, pentru mine, care nu urmăresc campionatul italian, toată linia de mijloc a “azzuri”-lor a fost o plăcere vizuală, iar Candreva – o surpriză şi o descoperire.

Nu aş exclude Anglia dintre echipele care pot urca sus de tot, dar cred că, la ei, condiţia paradoxală (şi greu de îndeplinit) pentru a ajunge din urmă prezentul e să renunţe la simbolul lor, la Gerrard, care, oricât ar fi de serios şi de respectat, încetineşte jocul. Posibilitatea Angliei de a redeveni puternică am întrezărit-o în cuplul Sterling-Sturridge, care au şi energia, şi vitalitatea, şi dorinţa necesare performanţei.

Germania – Portugalia 4-0 (3-0). Au înscris Müller (3) şi Hummels.

Poate că scorul n-ar fi fost atât de dur dacă arbitrul nu l-ar fi eliminat (nedrept) pe fundaşul Pepe – scena ieftină făcută de Müller la acea fază îl scoate din rândul marilor jucători, chiar şi în cazul în care el va fi golgeterul turneului -, însă Germania probează din nou o “răceală” necruţătoare, o temeinicie singulară în urmărirea scopului, fără împiedicare în amănunte.

De partea cealaltă, Ronaldo s-a reconfirmat pe sine ca lider sporadic (dacă mi-e permis acest oximoron), care uneori îşi salvează echipa de unul singur (cum s-a întâmplat în barajul cu Suedia), alteori dispare când e mai greu şi mai greu, însă niciodată, dar niciodată, nu uită să apară cu o frizură nouă, care musai să nu se strice în cele 90 de minute când camerele îi caută fiecare grimasă.

Belgia – Algeria 2-1 (0-1). Au înscris Fellaini şi Mertens, respectiv Feghouli.

Cotată a cincea la casele de pariuri, Belgia nu a ajuns încă să creadă în sine. Una e să câştigi detaşat o grupă din preliminarii, alta e să dobândeşti acea forţă interioară din care se nasc marile victorii. Dar dacă, printr-un proces accelerat, antrenorul Wilmots reuşeşte să-i convingă pe Witsel & compania că, după ieşirea din grupe, orice e posibil, atunci Belgia poate fi, ca-n filme, eroul descătuşat căruia nimic nu-i mai stă în cale. Să nu uit să menţionez că, până prin minutul 70, când au şi fost egalaţi, algerienii au reuşit unul dintre cele mai eficiente pressing-uri pe care le-am văzut vreodată.

Brazilia – Mexic 0-0.

Cea mai generoasă echipă de până acum sunt aceşti mexicani, los corazones, care, vorba cuiva de pe Facebook, au făcut uitat meciul Italia-Anglia, poate chiar şi grozăvia Olanda-Spania, arătându-ne cum poate fi frumos şi un 0-0, pentru că nu există Brazilia şi restul, există doar voinţă, dăruire, şut la poartă de dragul de a încerca, şi ce dacă e peste, ce dacă e pe lângă, vom trage până vom izbândi, Guardado, Vázquez, Dos Santos, apoi va apăra Ochoa şi va bloca Márquez, căpitanul nostru, şi pot să curgă toate apele pe noi pentru că iar vom trage la poartă, ay, ay, Layún, ay, ay, Moreno de mi corazon, o să ne iubească femeile, o să tresalte sombrero pe capul fiecărui bărbat, haideţi, gauchos, în atac, haideţi iar în apărare, vedeţi petele alea roşii în marea galbenă, sunt ai noştri, pentru ei jucăm până mâine, pentru ei şi pentru cei de acasă, care cântă cu toţii, Canta y no llores, pentru că aşa, cântând, pentru că aşa, jucând, se bucură inimile, los corazones.

*