Toată ţara aşteaptă de la el să se întoarcă acasă cu un nou titlu mondial. A reuşit Maradona, trebuie să poată şi el, doar îi e urmaşul. Şi nu numai Argentina, care tânjeşte de 28 de ani, îi stă pe suflet.

Necunoscuţii, milioane de străini care l-au văzut de zeci şi sute de ori în tricoul Barcelonei, de la spectatorii de pe Maracana până la chibiţii strânşi în faţa ultimului televizor alb-negru din Mongolia (zic Mongolia pentru că despre ţara asta nu se scrie nimic, ca şi cum ar fi uitată într-un timp precedent), toţi vor ceva de la el, să ia mingea şi să dribleze până-n poartă, să execute o lovitură liberă în vinclu, să facă el ceva, orice, dar să fie unic, spectaculos şi surprinzător. Nu cumva să nu se ridice la înălţimea aşteptărilor lor.

Când colo, el e încă un copil a cărui minte trebuie să ajungă din urmă corpul în care s-au pompat hormoni, e un jucător care are, ca toţi ceilalţi, ani mai buni şi ani mai slabi, e şi el un om, strivit de complexul (era să scriu “militaro-industrial” :) ) marketing-financiar-publicitate, gogoaşa plină de bani şi spoită cu PR în care a fost transformat fotbalul de performanţă.

Argentina – Bosnia 2-1 (1-0). Au înscris Kolašinac (autogol) şi Messi, respectiv Ibišević.

Nici măcar colegii de la naţională nu-i uşurează “misiunea”: se simt obligaţi să-i dea mingea la începutul oricărui atac. În preajma lui, Di Maria uită că la Real e un tip cu iniţiativă, Mascherano pare că nu-şi găseşte locul, iar Aguerro pare un tăuraş care se pregăteşte pentru ziua când îi vor creşte coarne şi i se va deschide poarta arenei de corrida.

Dar el nu e Maradona, Zidane sau Hagi. Nici căpitan nu se simte. El nu e obişnuit să ia asupra sa munca răbdătoare de la mijloc – nu întâmplător a funcţionat aproape de fiecare dată tactica lui Sušić de a-l “strânge” cu doi jucători când preia mingea în zona centrală. El ştie că acolo unde se coc ideile sunt Xavi, şi Iniesta, şi Dani Alves, şi Busquets, care îl lasă să rămână copil, să se poată juca atunci când are chef, să nu fie încă om mare, cu responsabilităţi, sau să fie numai la nevoie, din când în când, bine, fie, o să încerc să fac cum vreţi voi.

L-aţi văzut cum a explodat după faza aceea care îi ieşise “ca pe vremuri”, cu venire din dreapta, un-doi reuşit, dribling scurt la marginea careului, apoi şut cu interiorul lângă bara din dreapta? Aţi văzut cât stres adunase, câtă presiune a scos în acel urlet, i-aţi văzut mişcările eliberatoare din mâini pe care de puţine ori le mai făcuse cu atâta durere?

Unde e Guardiola, care ştia cum să-l ocrotească? Unde sunt băieţii aceia cu care nu trebuie să vorbească pentru a simţi ce vor de la el? De ce vomează tot mai des înainte de meciuri, cui poate să-i mai spună că fotbalul nu era aşa, că el abia aştepta să iasă din tunel şi să atingă mingea? De ce nu mai poate fi la fel ca altădată, doar un copil care driblează tot până-n poarta adversă? Unde e bucuria, ce vor toţi ăştia de la el, de ce îl huiduie, ce mai caută aici?

Nota meciului: 6,5.

Jucătorul meciului: …