Mai întâi mi-a atras atenţia numele lui Bolaños. Cu o literă în plus, m-a dus cu gândul la chinuitul scriitor chilian Roberto Bolaño, pe care l-am descoperit prin romanul “Detectivii sălbatici”, o panoramă extraordinară a mişcării infrarealiste. (Poate nu întâmplător, zilele trecute am dat şi peste volumul său de povestiri “Târfe asasine”, apărut la noi în 2009.)

Apoi am auzit că în naţionala costaricană joacă şi un Borges – tot mijlocaş, la fel ca Bolaños – şi mi-am zis că, oricum, latino-americanii ăştia poartă, mai toţi, nume care îţi amintesc de literatură (ca să ne fie limpede ce efect pot avea câţiva prozatori mari, García Márquez, Llosa, Cortázar & co., asupra felului în care o planetă întreagă aude cuvintele).

Şi atunci mi-a venit ideea: ce-ar fi să caut scriitori cu numele tuturor jucătorilor din Costa Rica? Oare peste ce aş da?

Costa Rica – Uruguay 3-1 (0-1). Au înscris: Campbell, Duarte şi Ureña, respectiv Cavani.

*

M-am uitat la primul “11″ al micului stat din America Centrală (Navas – Gamboa, Duarte, González, Umaña – Díaz, Borges, Tejeda, Bolaños – Ruiz, Campbell) şi-am constatat că, pe lângă Bolaños şi Borges, încă doi erau “rezolvaţi”: nu trebuia să le caut omonimi pe Google.

Primul e Díaz, pentru că există Junot Díaz, cel care a scris “Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao” – despre un adolescent dominican care e supraponderal, virgin şi obsedat de literatură SF, şi care, ca orice visător trăind într-un regim totalitar, mai devreme sau mai târziu intră în coliziune cu sistemul – în acest caz, oribila dictatură a lui Rafael Trujillo (despre care nu ştiusem nimic înainte de această carte).

Al doilea e Ruiz, pentru că îl avem pe catalanul Carlos Ruiz Zafón, autorul best-seller-ului “Umbra vântului”, o poveste de dragoste “gotică” într-o Barcelonă pe care o asociem instantaneu cu soarele.

Mai rămâneau şapte.

La numele de Navas am dat peste un Luis Navas (decedat în 2002), poet foarte iubit în oraşul spaniol Córdoba, unde are şi o statuie, dar mai interesant mi s-a părut Juan Manuel Navas (43 de ani), tot poet şi tot spaniol, născut la Madrid, pentru că mi-a plăcut versul său “Dime que no has muerto sólo por parecer más bello” – Spune-mi că n-ai murit doar ca să pari mai frumos (sper că am tradus corect).

Gamboa e numele unei “dinastii” de poeţi columbieni, care începe cu Isaías Gamboa (mort în 1904, la numai 32 de ani) şi cu fratele său Francisco Antonio Gamboa, şi care cuprinde, potrivit exegeţilor, circa 30 de nume, printre care Octavio Gamboa, Margarita Gamboa, Carlos Hugo Gamboa M. şi Miguel Fernando Gamboa (ce-i drept, nu doar la personaje de roman te gândeşti când auzi asemenea sonorităţi, ci şi la telenovele :) ).

Duarte e patronimul unui personaj creat de Camilo José Cela (“Moartea lui Pascal Duarte”, pentru care a primit Nobelul în 1989), dar şi al poetului Juan Pablo Duarte (1813-1876), considerat unul dintre “Părinţii Fondatori” ai Republicii Dominicane (citat: “Niciodată nu mi-au fost mai de folos ca astăzi sănătatea, inima şi judecata; astăzi, când oameni lipsiţi de judecată şi de inimă conspiră împotriva sănătăţii patriei noastre.”)

González e un nume atât de comun, încât i-am luat la rând, doar-doar voi găsi un detaliu care să-mi spună “ăsta e!”. Am renunţat la costaricanii Manuel González Zeledón şi Daniel González, apoi la columbienii Fernando González (decedat în 1964, “unul dintre cei mai controversaţi scriitori din epoca sa”) şi Tomás González (născut în 1950, prezentat de o revistă de specialitate ca fiind “cel mai bine păstrat secret al literaturii columbiene”), şi m-am oprit la poetul spaniol Ángel González (1925-2008), datorită acestor versuri: “Dacă am fi avut destulă putere să strângem cum se cuvine o bucată de lemn, ne-ar fi rămas în mâini un pic de pământ. Şi dacă am fi avut încă mai multă putere să apăsăm cu toată duritatea acel bulgăre de pământ, în mâini nu ne-ar mai fi rămas decât puţină apă. Iar dacă ar fi fost posibil să strivim şi apa, în mâini nu ne-ar mai fi rămas nimic.”

Pentru corespondentul literar al fundaşului Umaña l-am găsit pe poetul columbian José Umaña Bernal – “Toamnă, dulce prietenă a lucrurilor”, mijlocaşului Tejeda i l-am asociat pe Luis Tejeda (1604-1680), recunoscut drept primul poet argentinian, iar pe atacantul Campbell, după ce am aflat că are nume de clan scoţian, l-am “lipit” de americanul Joseph Campbell (1904-1987), specialist în mitologie, cel care a lansat conceptul de “monomit” (sau “călătoria eroului”), pentru a susţine teoria că toate marile poveşti ale lumii provin dintr-un singur mit fondator.

Am terminat. “Şi, ce-i cu asta?”, vă întrebaţi, probabil. Ce legătură poate fi între un meci de fotbal, nişte poeţi pe care nu-i vom citi niciodată şi un titlu-calambur (în prima ciornă, titlul acestei postări era “Natura Umaña”)? Aparent, niciuna. Poate doar aceea că, la următorul meci al costaricanilor, vă veţi gândi la ei ca la o naţională a scriitorilor. Sau poate că o cronică de meci ar fi mai frumoasă dacă ar fi scrisă ca o poveste, cu fir epic, personaje şi suspans – realizare colectivă a unor scriitori involuntari.

De fapt, ceea ce am făcut mai sus e doar un exerciţiu de serendipitate (descoperirea întâmplătoare a unui lucru pe care nu-l căutai), fenomen despre care Culianu credea că ar fi cea mai importantă “realizare” a omului.

V-am atins în vreun fel? Aţi făcut vreo conexiune datorită căreia aţi simţit sau înţeles ceva nou? Atunci am reuşit. Pentru că, dacă am vorbi doar despre fotbal sau doar despre poezie, dacă le-am strivi până într-acolo încât să nu le mai legăm de altceva, probabil că în mâini n-am mai rămâne cu nimic :) .

*

Nota meciului: 7.

Jucătorul meciului: Campbell.