Mi-aş dori ca unele meciuri să înceapă de la scorul de 2-1. Dacă echipa mai bine cotată conduce, atunci cealaltă mai speră să egaleze şi, eventual, să se ajungă la prelungiri. Iar dacă e în avantaj outsidera, favoritei i se redeşteaptă stima de sine şi ambiţia.

Câteva dintre cele mai entuziasmante fragmente de fotbal trăit împreună s-au petrecut la acest scor: Italia-Anglia, după golul lui Balotelli, când britanicii credeau că mai pot egala o dată, ultimele cinci minute din Uruguay-Anglia, când aceiaşi britanici se confruntau cu probabilitatea eliminării premature, ultimele cinci minute din Argentina-Bosnia, când balcanicii şi-au dat seama că ar putea obţine mai mult, şi, bineînţeles, finalul optimii Belgia-SUA, după ce adolescentul Green a redus diferenţa.

Aşa au fost şi ultimele zece minute din sfertul Brazilia-Columbia 2-1 (1-0). (Au înscris Thiago Silva şi David Luiz, respectiv James Rodriguez).

E interesant cum disperarea că s-ar putea să pleci acasă fără să-ţi fi atins limitele nu se activează când eşti condus cu 1-0 şi când au trecut doar zece minute sau un sfert de oră. Atunci îţi imaginezi că “mai este timp”. Atunci nu te arunci în atac, rămâi raţional, plănuieşti. Nici când e 2-0 nu reacţionezi pe măsură, mai ales dacă meciul se apropie de final.

Dar dacă izbuteşti cumva să faci 2-1, indiferent câte minute au mai rămas, îţi redescoperi şi energia, îţi reaminteşti şi care e miza, rişti ce n-ai riscat până atunci (şi, deseori, îţi iese), pe scurt – creezi vibraţie, acea vibraţie care extaziază tribunele şi care îi face să trepideze pe telespectatori.

Ce înţelegem de aici? Că, în genere, pentru a-şi recăpăta încrederea, oamenii au nevoie “doar” de câte un ajutor, de câte un semn, de o lumină aprinsă în depărtare, de acel element pe care, pentru că nu ştim cum să-l catalogăm, îl numim noroc sau hazard. Şi, dacă asta se întâmplă, ei devin mult mai eficienţi (pentru că simplifică) şi pot realiza într-un interval mult mai scurt ceea ce eşuaseră să îndeplinească atunci când aveau suficient timp şi relaxare.

Sigur că prea mult entuziasm poate duce şi la efecte triste (precum genunchiul lui Zuniga în vertebra lui Neymar), însă, dacă rămânem observatori, adică dincoace de teren, suntem obligaţi să recunoaştem că fotbalul exemplifică de minune cum termenul-limită naşte creativitate şi cum stresul “bun” oferă soluţii ce păreau de neconceput.

Despre partida propriu-zisă, ce să mai zic: să repet că Brazilia n-a fost niciodată atât de incoerentă? Sau că brazilienii se califică datorită presiunii strivindu-i din tribune? Că nu creează faze cursive, construcţii originale care să se soldeze cu şanse de gol? Nu mai bine îl laud şi eu pe unul dintre puţinii conducători de joc de la acest turneu, columbianul Rodriguez, un “10” clasic care, dacă ajunge în Spania, poate lua Balonul de Aur?

Argentina – Belgia 1-0 (1-0). A înscris Higuaín.

Belgia a pierdut ca Franţa: de cum a dat de un adversar care vizează trofeul, n-a mai ştiut “cum se face”. N-a mai ştiut nici să joace simplu, nici să tragă la poartă, nici să se bucure de meci. S-a uitat în ochiul bulboanei, a căzut şi s-a înecat.

Fotbalul e un joc de copii, să nu uitaţi: pierde cine începe să se întrebe “oare chiar”.

*