Loviturile de departajare sunt reflexia modernă a unei soluţii vechi de când războaiele: de ce să cadă atâţia dintre ai noştri şi ai voştri, când putem să fim înlocuiţi de cel mai bun din fiecare tabără? Învingătorii se decid prin reprezentare: care dintre noi a făurit, pe timp de pace, războinicul mai puternic? Care şcoală de arme e superioară? Sau care moştenire?

Olanda – Costa Rica 0-0 (0-0), 4-3 după penaltiuri.

Dacă privim aşa, atunci portarii, şi nu cei cinci executanţi, sunt aleşii trimişi să aducă victoria. Reflexele lor pot astâmpăra setea asediaţilor ori potoli foamea asediatorilor, în mâinile lor stă deosebirea dintre o rană şi o moarte, de ei depinde imposibilul. Numai în sufletul lor să nu fii când se aşază în poartă ca s-o apere de toţi berbecii.

Privind aşa, devine limpede de ce nici călăreţii trimişi pe punte, nici săgeţile arcaşilor, nici bilele arzânde care explodau în ziduri nu puteau să-l doboare pe Keylor Navas, apărătorul castelului din Costa Rica – supranumit Cheia Keylor, pentru că era unicul cavaler ce deţinea secretul marii intrări -, ci numai unul de aceeaşi teapă cu el, fie un iniţiat crescut de mic în Ordinul Porţii Ferecate, fie un ucenic neştiut al Ghildei Lacătelor.

Obosiţi după două ore de bătălie, sătui să se mai arunce în calea obuzelor de catapultă, nemaiputând să sape tunelul unei disperate evadări, luptătorii arşi la faţă ai ultimului castel rămas necucerit de Alianţa Laurilor Istorici au sperat că tot el, Cheia Keylor, îi va izbăvi.

Dar strategii flamurii portocalii din Ţările de Jos odihniseră un luptător necunoscut. Pregătit în taină pentru o încleştare decisivă, Krul cel Crud – nume predestinat să lase în urmă sânge şi resentimente – avea să-i surprindă pe bătrânii de pe metereze, prea prinşi de apropierea deznodământului, şi, din două mişcări agile, avea să sfârşească scurt, semn că vremea se plinise, rezistenţa eroului Navas, în veci pomenite fie faptele sale de la ţărmul Lacului cu Atlanţi.

*