Problema echipelor naţionale care îşi depăşesc condiţia şi care, de obicei, sfârşesc prin a fi eliminate de către favorite este că nu reuşesc să menţină acelaşi nivel al ameninţării. Jucătorii lor ştiu că pornesc cu şansa a doua şi se ţin foarte bine două treimi sau trei sferturi din timp, pentru a fi la înălţimea aşteptărilor, dar, mai ales, la înălţimea pe care le-o atribuie inconştient adversarilor.

Aşa a fost cu Mexicul, care n-a mai putut crea faze de gol în ultima parte a meciului cu Olanda, aşa a cedat Nigeria cu Franţa, aşa s-a retras şi Algeria în faţa Germaniei. Graficele energiei lor au căzut spre final, în timp ce ale favoritelor au urcat spectaculos şi, nemaiîntâmpinând aceeaşi rezistenţă, au trecut peste maximele anterioare.

La meciul nemţilor, mai ales în finalul reprizei a doua şi în prelungiri, am avut senzaţia unui boxer care-şi macină oponentul cu upercuturi la ficat sau a unui luptător de K1 care loveşte sistematic în genunchiul sensibil al celuilalt, până când acesta se prăbuşeşte.

Germania – Algeria 2-1 (0-0), după prelungiri. Au înscris Schürrle şi Özil, respectiv Djabou.

Dar o echipă e mare pentru că, şi dacă începe prost, sau chiar dacă joacă slab per ansamblu, concepe înfrângerea ca pe o excepţie şi victoria ca fiind normală. Se raportează la sine însăşi, nu la reputaţia rivalei. Nu trebuie să depăşească, ci să se depăşească.

*