În această lună am participat pentru prima dată la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM). În prima zi a festivalului (16 octombrie), am purtat un dialog, în prezența publicului, cu doamna Oana Marinescu, unul dintre cei mai buni specialiști în comunicare din țară. (Înregistrarea evenimentului este aici.)

În dimineața aceleiași zile am stat de vorbă pe larg cu doamna Melania Cincea, care mi-a solicitat un interviu pentru publicația sa, Puterea a cincea.

Mai jos este un fragment din acest dialog, în care discutăm despre lipsa unei identități naționale care să fie adecvată nu doar prezentului, ci mai ales viitorului.

Îmi doresc să se deschidă o dezbatere pe tema asta în presa de la noi și în grupurile virtuale ale românilor. Altfel, vom continua să ne tot întoarcem la singurul model identitar pe care îl cunoaștem, cel conceput în anii ‘70-’80.

(…)

Melania Cincea: Crezi că acesta este motivul pentru care Facebook, cel puțin, a fost invadată, în ultima vreme, de pagini care suscită, întrețin nostalgia comunismului?

Mihnea Măruță: Mă bucur că ai ajuns în zona asta, pentru că e una dintre temele care mi se par cele mai relevante în acest moment.

Există o frază a lui Ioan Petru Culianu, din romanul neterminat Tozgrec: “Orice generație construiește o ficțiune pentru generația următoare”.

Ceea ce spune Culianu este că orice societate are nevoie de o ficțiune aruncată în viitor care s-o mobilizeze și s-o magnetizeze. De exemplu, comunismul a fost o astfel de ficțiune aruncată în viitor, proiectând un paradis terestru pentru toată clasa muncitoare.

Altfel spus: de ce să rămânem și să tragem împreună? Iar clasa politică laolaltă cu elita intelectuală ar trebui să fie datoare să fabrice această ficțiune.

Și ceea ce cred este că, dacă această ficțiune nu există, dacă elitele nu propun o asemenea identitate adecvată timpurilor, mințile oamenilor se întorc la identitatea anterioară.

De ce? Din nevoia de repere, de stabilitate, din nevoia de a visa, de a crede în ceva, de a găsi un liant care ne ține împreună.

Și care e identitatea anterioară cea mai stabilă și cea mai bine gândită? Protocronismul.

În anii ’70-’80, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, o seamă de intelectuali, în special din zona literaturii, dar și câțiva sociologi, în colaborare cu Securitatea, au construit identitatea românească protocronistă, o combinație de naționalism de tip interbelic cu comunism “luminat” de tip Ceaușescu.

O construcție extrem de coerentă, menită să răstoarne complexul de inferioritate al românilor într-un complex de superioritate.

În această construcție identitară, noi, românii, am fost adesea înaintea vremurilor. „Noi am fost primii” care am inventat și aia, și cealaltă, am fost precursori și acolo, și dincolo, de la Neagoe Basarab, cu Învățăturile lui, care ar precede barocul, trecând prin Cantemir, care ar precede romantismul, apoi Eminescu, care ar precede existențialismul, apoi Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Petrache Poenaru (inventatorul stiloului), Nicolae Paulescu, Brâncuși, Nadia, până la “vizionarismul” lui Ceaușescu din politica externă…

- Ceea ce vedem acum în discursul AUR, SOS, al lui Călin Georgescu.

M.M.: Da, exact ce vedem acum. Și nu este întâmplător. În al doilea rând, această construcție falsificată se bazează pe cele mai importante repere ale culturii noastre, de când există noțiunea de român.

Protocronismul nu a făcut decât să stimuleze ideea că noi nu suntem o națiune de mâna a doua – și vedem discursul acesta, în zilele noastre.

Iar scopul acestei campanii era ca România să fie nici mai mult, nici mai puțin decât a patra națiune a lumii.

Cum să nu te stimuleze? Cum să nu te facă să te simți important…?

- E ireal…

M.M.: Bineînțeles că e ridicol, dar este un motiv de a trage împreună la aceeași căruță. Le spui oamenilor: uitaţi-vă ce realizări glorioase avem noi, de la daci încoace...

Inclusiv despre daci e vorba în discursul protocronist, în sensul că ni se spunea că dacii aveau cunoștințe avansate de astronomie, medicină, tehnică…

- Dacopatia e un segment important al ultranaționalismului.

Mihnea Măruţă: Da, al ultranaționalismului stârnit de protocronism. Apoi, această mișcare îi prezintă pe mari oameni de cultură și de știință ai României ca fiind precursori ai domeniului lor la nivel mondial, ceea ce nu face decât să stimuleze mândria națională.

Da, unii dintre ei chiar au fost precursori, vizionari și geniali, dar asta nu justifică o retorică de genul „România este buricul pământului”.

Rezumând:

nevoia de identitate pe care o vedem în zilele noastre se întoarce, din cauza spaimei de viitor, la această construcție închegată din anii ’70-’80, care “rezolvă” rușinile și lașitățile noastre.

Pentru că ceea ce face protocronismul e să-ți transmită să nu-ți fie rușine că ești român.

Iar aici atingem o temă esențială: românii au un soi de rușine istorică pentru ceea ce sunt.

În inconștientul nostru există această reținere, din cauza faptului că adesea ne-am retras din istorie și am așteptat să treacă imperiile peste noi ca să supraviețuim. Această retragere, această atitudine nihilistă față de realitate, aduce, cred eu, un soi de lașitate inconștientă.

Noi știm despre noi că n-am fost cei mai victorioși, că n-am fost cei mai cei… Dar avem nevoie, psihologic vorbind, să ne găsim un motiv ca să mergem mai departe.

Iar comunismul și protocronismul au speculat această nevoie: Da, am fost sub vitregia istoriei, dar uitați-vă ce momente excepționale și ce personalități există în trecutul nostru…

Și nu poți să nu recunoști că asta e o interpretare extrem de inspirată. Și exact discursul ăsta îl regăsim în zilele noastre:

„De ce să ne fie rușine cu cine suntem? Uite X, Y și Z ce-au făcut. Uite marile bătălii. Uite marile momente. Uite politica externă a lui Ceaușescu. Una dintre marotele acestui tip de discurs: noi eram playeri între Israel și Palestina, noi eram playeri între Statele Unite și Uniunea Sovietică, și așa mai departe.”

Cine era player? Nicolae Ceaușescu. Și Ministerul de Externe din anii lui Ceaușescu. Deci există justificări, iar ele sunt speculate la maximum de aceste mișcări. Problema este cine vine să înlocuiască. Asta e marea miză.

- Am avut un teren fertil lăsat liber din punct de vedere electoral după moartea lui Vadim Tudor – mă refer la zona asta ultranaționalistă – și care acum și-a găsit reprezentare.

M.M.: E nevoie doar să fie reîngrijit acest teren. El este extrem de mănos de 40 de ani încoace.

- Era de înţeles să existe un procent mic de populație care să se regăsească în aceste idei, care să aibă nostalgia trecutului comunist. Dar procentul celor care consideră comunismul o idee bună, dar prost aplicată, ajunge la 50% din populație, deși România este în cea mai bună perioadă a sa, din toate punctele de vedere, de la constituirea statului. De ce? E doar o problemă de educație în acești 35 de ani, în care nu s-a pus accent pe păstrarea memoriei și pe istoria în programa școlară?

M.M.: Aș spune că nici măcar educația nu are cum să contrabalanseze asemenea tendințe. Uită-te la ce se întâmplă în toată Europa, la cel mai mare partid din Germania, la cel mai mare partid din Austria ori din Franța. Cel mai mare partid din România, la acest moment, este de acest tip. Nu doar în România se înregistrează o recrudescență a acestor mișcări.

Sunt mai multe cauze care duc aici. În cazul României, avem mai întâi incapacitatea clasei politice de a propune un vis comun.

O altă cauză e contextul internațional, în care o seamă de știri zilnice înspăimântă cu privire la viitor, ceea ce determină căutarea unui refugiu. Unde îl cauți? În trecut.

În al treilea rând, noi nu avem o identitate pentru secolul XXI, care să se potrivească actualei structuri a românității.

O bună parte din români nu mai sunt în țară. Ei nu sunt nici băgați în seamă, nici stimulați să contribuie la viitor.

Părerea mea e că, la nivelul cel mai înalt, la conducerea țării, trebuie gândită o identitate care să țină cont de faptul că România are un uriaș avantaj global: are cea mai mare minoritate din Spania, poate cea mai mare minoritate din Italia, are a doua sau a treia minoritate din Marea Britanie, are minorități semnificative în Germania, Austria, Franța, are cercetători de top în SUA…

Ca țară, trebuie să folosești aceste comori. Ele trebuie să fie integrate într-un vis colectiv care să țină cont de faptul că ai o bază, România teritorială, și ai și o rețea globală.

România nu mai este doar spațiul carpato-danubiano-pontic. În momentul în care nu mai vezi România așa, abia atunci ești în secolul XXI.

Oamenii care se regăsesc în partidele radicale nu sunt, în opinia mea, nostalgici ai ceaușismului sau ai legionarismului. Ei sunt în căutarea unor repere pe care nu le găsesc nici în prezent, nici în viitor.

Și atunci se întorc la singurul reper stabil și coerent, care este combinația asta identitară de naționalism cu comunism, la care s-a adăugat și o ortodoxie filetistă, ca să prindă și bazinele tradiționaliste. Care sunt reperele identitare pentru România, în acest moment?

- Nu știu…

M.M.: Exact. Nu le știm. Deci noi trebuie să le construim și reconstruim.

Există o frază celebră a lui Sigmund Freud, foarte importantă în context, care sună cam așa: Nu poți ține laolaltă o comunitate decât prin violență sau prin identificatori.

Nu vrem să o ținem laolaltă prin violență, că asta ar însemna dictatură.

Trebuie să o ținem laolaltă prin identificatori, adică prin idei, oameni, modele în care să ne regăsim. Care sunt ideile? Nu știm. Modele ar mai fi.

(…)

Informațiile referitoare la protocronism pe care le-am folosit în acest dialog provin dintr-o carte grozavă, care, din păcate, nu se mai găsește în anticariatele online.

Este vorba despre volumul din imagine: O istorie “glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc, care reprezintă doctoratul în istorie al cercetătoarei Alexandra Tomiță.

Dialogul integral pe care l-am avut cu jurnalista Melania Cincea îl puteți citi aici.