Poate n-am văzut eu, poate n-am fost atent, aşa că vă rog să mă ajutaţi.

De când o seamă de politicieni şi oameni de afaceri sunt condamnaţi definitiv pentru corupţie, tot aştept ca măcar unul, fie din închisoare, fie după ce se întoarce acasă, liber, să declare, chiar şi numai într-o propoziţie, că a greşit.

Am ajuns ca Diogene – păstrând proporţiile -, să caut un om. Unul singur, care să tragă o linie şi să spună că îi pare rău, că s-a schimbat.

Că a înţeles.

Şi nu apare nimeni. Toate conştiinţele condamnaţilor sunt de nea. DNA.

Nu numai că nu asistăm la nici o formă de regret, dar pe aceşti oameni puşcăria îi întărâtă şi mai mult. Mai toţi se prezintă ca victime, iar atenţia presei nu face decât să le alimenteze disonanţele.

Plagiază cărţi în celulă, deci fură în continuare. Plătesc profesori universitari să le gireze, deci mituiesc în continuare. Odată eliberaţi, se duc la televizor şi ne spun cum s-ar cădea să fie condusă ţara, deci ne înşală în continuare.

Nimeni nu-şi lasă barbă până la brâu, nimeni nu se retrage la o mănăstire sau într-un sat neştiut, nimeni nu ia o pauză de câţiva ani, să se împace cu sine.

Căinţa e înlocuită de răzbunare.

Cum explicăm această opacitate, această înrăire? Lipsa credinţei? (Dacă nu exista, ar fi fost de aşteptat să se ivească după gratii.) Umilinţa de neconceput? (Tocmai ăsta trebuia să fie declanşatorul.) Influenţa familiei? (Adică răul nu poate fi întrerupt?) Ipocrizia apropiaţilor? (Se mai strecoară prieteni adevăraţi în acele anturaje? Sau mai rămân?)

Care e soluţia pentru o societate ai cărei lideri – ne place ori nu, aceşti oameni ne-au determinat vieţile – nu sunt capabili de smerenie nici măcar când vinovăţia le este dovedită?

Nu  ştiu. Poate mulţi s-au mărturisit în particular, duhovnicului sau celor dragi. Dar de ce nimeni-nimeni nu o face şi în public – adevărata eliberare! -, de ce a dispărut acest curaj înnoitor, asta nu pricep şi pace.

*