Ce s-a întâmplat în seara asta, în setul doi al finalei de la Toronto, este că ni s-a oferit acces la un univers paralel. Am văzut ceea ce “ştim” doar din filme şi din cărţi, din manuale de istorie şi mai ales din felul în care se transmit legendele.

Am văzut cu ochii noştri cum e dincolo de instinctul de conservare.

Gândiţi-vă cum ne simţim când suntem obosiţi: ne-am întinde în acea secundă şi am renunţa la orice pentru o pauză. Amintiţi-vă o frântură din starea de insolaţie: n-avem chef de nimic, ne simţim pedepsiţi şi victime, am vrea să treacă timpul şi, dacă se poate, să vină instantaneu a doua zi. Imaginaţi-vă acum, când vă e bine, cum reacţionăm când, simultan, ne e greaţă, ne doare stomacul şi ameţim.

Adunaţi aceste senzaţii şi aşezaţi-vă cu ele în soare doborâtor. Apoi ridicaţi-vă în picioare. Apoi alegeţi-vă un adversar, oricare, şi bateţi-vă cu el.

Trebuie doar să luptaţi. Să nu vă refugiaţi la umbră, să nu vă plângeţi, să nu plecaţi acasă.

Să reacţionaţi ca Simona în setul doi. Ea a mers mai departe cu riscul de a se prăbuşi, şi-a închis mintea, ca-n idealul artistic sau din artele marţiale, şi a rămas doar inimă. Deplina simplitate a durerii.

Asta am văzut în seara asta – mişcare continuând din pură voinţă, reflexe obligate să fie reflexe, corp care devine spirit. Un om care nu mai înţelege ce se petrece, care priveşte realitatea abulic, ca şi cum e pe cale să-şi piardă cunoştinţa, dar care vrea să reziste, să fie viu, acolo, în luptă, mai puternic decât greaţa, oboseala şi căldura.

Şi care învinge.

*