L-am văzut aseară, în deschiderea TIFF-ului, cu toate cele şase legende în componenţă. În cinematografe urmează să fie proiectat doar cu cinci dintre ele, aşa cum a fost şi la Cannes. L-am văzut şi am râs mai ales la prima legendă, cea a activistului în inspecţie, dar, pe măsură ce timpul trecea, râdeam tot mai puţin. Nu pentru că celelalte poveşti n-ar avea umor sau suficiente “faze” care să-ţi reamintească absurdul comunismului, ci pentru că m-a cuprins un soi de tristeţe “istorică”, după 20 de ani, ca şi cum abia acolo, în sală, realizam în ce lume am trăit.

Acum râdem şi e bine. Dar aseară am înţeles ce viaţă mică duceam. Eram, fiecare, într-un balon aflat în interiorul unui alt balon, spărgându-se între ele, contopindu-se, înconjurându-ne ori de câte ori ni se părea că atmosfera devine respirabilă, reproducându-se prin interacţiune, plutind toate într-un uriaş balon păzit pe dinăuntru de semeni de-ai noştri umpluţi vigilent cu pompa.

Toată acea goliciune plină supravieţuia datorită supapelor. Când nu exista nimeni care să-şi străpungă singur propriul balon, atunci absurdul saturat crăpa inevitabil, de la sine, măcar într-un punct. Fie vizita coloanei oficiale aşteptate cu steaguri roşii la porţi nu mai avea loc, fie fotografia retuşată a secretarului general păstra un detaliu compromiţător neobservat, fie un cioban încăpăţânat nu se lăsa scos din ale lui şi rămânea nepăsător la zelul activistului trimis în satul său de munte.

“Amintiri din Epoca de Aur” e un semn că ne-am înzdrăvenit parţial. Că putem să râdem de fosta noastră viaţă bazată pe supape, că nu ne e jenă să le arătăm şi altora cât de transparenţi, cât de livizi ajunseserăm cu toţii din cauza baloanelor care ne înconjurau şi cu care ne înconjuram. Că suntem în stare să le spargem câte unul, câte unul, şi că avem de gând să păstrăm o ultimă supapă, marea supapă naţională, umorul eliberator.

Destul cu teoria. “Amintirile…” sunt mai ales o reuşită regizorală. Cele şase poveşti diferă semnificativ la capitolul intensitate, există momente în care scenariul trenează (mai ales în Legenda şoferului de găini, care te tot pregăteşte pentru un deznodământ şi te lasă cu buza umflată), însă toate “capitolele” sunt lucrate profesionist şi migălos. Replicile nefireşti sunt rare, iar jocul actorilor e, cu puţine excepţii, foarte bun. Fac o singură nominalizare, Diana Cavallioti (foto, din Legenda vânzătorilor de aer) – talentată, sigură pe ea şi având acea strălucire care, dacă va fi “exploatată” de regizori potriviţi, o poate propulsa pe urmele Anamariei Marinca.