De ce putem să revedem acest film ori de câte ori? Ce-l face să fie bine primit ca un oaspete rar, ale cărui vizite rămân amintiri prioritare? Cum de se menţine el pe primul loc în topul filmelor din toate timpurile, pe cel mai relevant site de cinema?
Momentul celei mai importante discuţii din film
The Shawshank Redemption (1994). Regia: Frank Darabont. Cu: Tim Robbins, Morgan Freeman.
Ce mecanisme general umane activează povestea bancherului Andy Dufresne, nevinovatul condamnat la dublă închisoare pe viaţă, asta m-am întrebat aseară, la a patra, poate chiar a cincea vizionare.
O dorinţă dominatoare, aproape copilărească, de dreptate. Alierea totală cu personajul, sprijin complet pentru inocenţă.
Credinţa – foarte necesară pentru echilibrul social al fiecăruia dintre noi – că un singur om, chiar dacă nimeni nu-i dă vreo şansă, against all odds, poate face suportabil şi, la limită, poate chiar să răstoarne un sistem abuziv.
Parabola biblică: mielul aruncat între lupi, curiozitatea (“cum se va descurca?”), compasiunea (“şi-a pierdut cei mai frumoşi ani din viaţă”), micile victorii într-o mare suferinţă şi, într-un final obligatoriu, salvarea.
Simplitatea bucuriilor (ignorate într-o existenţă confortabilă), ceea ce îţi păstrează omenia: zâmbetul unei femei frumoase, o bere rece după o zi de muncă în soare, un animal pe care-l protejezi când tu însuţi ai căuta ocrotire, o carte pe care o mângâi recunoscător, un cântec ascultat în toiul spaimei, visul unei plaje paradisiace.
Prietenia – susţinătoare, tranşantă, mirabilă, continuă, acolo.
Redempţiune.
*
Comentarii