A fost odată o ţară unde oamenii nu erau liberi. Cei care vorbeau împotriva conducătorilor erau duşi la închisoare şi toată lumea ajunsese să se teamă. Locuitorii acelei ţări aveau întotdeauna grijă ce-şi spun unul altuia şi, de teamă, suspectau pe oricine că ar putea fi un turnător.

Doar muzica le mai ţinea vie speranţa. Şi nu orice muzică, pentru că nu orice muzică te atinge când eşti tânăr într-o ţară închisă: se regăseau mai ales în cântecele simple ale unui străin căruia nu-i cunoşteau decât numele. Şi, pentru că nu puteau afla nimic despre el, creaseră legende că şi-ar fi dat foc pe scenă sau că şi-ar fi tras un glonţ în cap în timpul unui concert.

Îi ştiau versurile pe de rost, iar moartea lui era protestul suprem.

Searching for Sugar Man (2012). Regia: Malik Bendjelloul.

*

Poate că totul a început când iubita unui tânăr din acea ţară închisă, născută la alt capăt de lume, a venit să-l vadă şi a adus cu ea un disc, primul disc al acelui cântăreţ necunoscut. Poate de la ea a pornit, ca de la o pietricică lovind un geam, reţeaua aceea de libertate spartă – adolescenţi copiindu-şi piesele pe casete, căci încă nu apăruseră nici CD player-ul, darmite iPod-ul, o generaţie întreagă fredonând “I wonder” sau “I think of you” şi visând că va veni o zi.

Poate că nimic nu ar fi contat, nici măcar venirea acelei zile, neînchipuita zi de fericire când vălul se dă la o parte şi te lasă, singur, să descoperi că dincolo sunt multe alte văluri, unele nevăzute, altele imposibil de înlăturat, poate că degeaba sute de mii de oameni din ţara aceea ar fi cumpărat al doilea album al misteriosului străin, de data asta pe discuri mici şi strălucitoare, dacă unul dintre ei n-ar fi scris, pe foaia care însoţea piesele cele noi, că n-ar fi rău să se încumete cineva şi să afle cum a trăit, sau doar cum a murit, cel ce le întreţinuse visurile.

Poate că nici filmul, nici aceste rânduri n-ar fi existat dacă unul dintre cei care şi-au luat acel disc nu şi-ar fi zis “de ce nu eu?” şi nu s-ar fi apucat să caute, să găsească indicii, să dea telefoane, să posteze pe minunăţia de internet un apel către oricine ştie ceva, orice, un capăt de veste despre omul care le cântase “Don’t sit and wait/ Don’t sit and dream/ Put on a smile/ Go find a scene/ I’m sure you’d meet/ Someone who would really love you”.

Şi poate că numai aşa se poate, să auzi un cântec pentru prima dată, să-l dai prietenilor, ei să-l pună altor prieteni, la pick-up, pe magnetofon ori la casetofonul pe care atât şi l-au dorit, apoi să îl reîntâlneşti la chefuri, înainte şi după discuţiile alea interminabile din bucătărie şi de pe balcon, terminate cu dormit care pe unde, şi, undeva, în istoria aia numai a ta, pe care nu ţi-o va şti nimeni, niciodată, vei împărţi cu ei, cu cinci, zece, o mie sau cu sute de mii, nişte versuri, câteva acorduri, o amintire dintr-o noapte, lucrurile simple care pot să schimbe o ţară fără ca tu, vreodată, fără ca voi, toţi, să înţelegeţi cui îi datoraţi minunea.