În seara de 22 decembrie 1989, tatăl unui prieten din blocul vecin, inginer pensionar, s-a ridicat brusc din faţa televizorului – aflat în sufragerie, unde şi-l ţineau mai toţi românii orăşeni – şi s-a dus în dormitor. “Nu mai vreau să mă uit. Sunt tot ei”, cam atât i-ar fi zis soţiei, care-l ştia de taciturn şi nu i-a cerut detalii. Fiului său avea să i se povestească această reacţie sumară în vara anului următor, după moartea neaşteptată a tatălui. Ştia că “bătrânul” făcuse puşcărie şi îşi spunea uneori că poate de aceea albise complet şi poate de aceea era atât de tăcut.

Dar abia după revoluţie aflase – în lunile acelea ca o avalanşă, când tatăl său încercase să-şi regăsească tinereţea şi rostul la asociaţia foştilor deţinuţi politici şi când, iarăşi, îşi dăduse seama că şi acolo se băgau în faţă “tot ei”, cei pe care credea că-i iertase după 30 de ani -, doar atunci aflase fiul că el, tatăl, făcuse parte, la finele anilor ’40, dintr-o organizaţie de rezistenţă cu nume de legendă. Şi că pentru asta fusese închis 12 ani.

Însă, iarăşi, cam atât. Fostul deţinut nu povestea despre puşcărie, nici din proprie iniţiativă şi nici întrebat; soţiei nu-i destăinuise prea multe, iar fiul său, ajuns student, aşa cum fusese el când îi ajuta pe consătenii care se ascundeau prin păduri, nu avea să mai ştie niciodată ce, şi de ce, nu voia să-şi amintească taciturnul său tată.

*

În fiecare an, la mijloc de iunie, vrem să ne amintim puţin de Eminescu şi ceva mai mult, încă, despre mineriadă, despre acea mineriadă, cea mai înspăimântătoare, care a adus sfârşitul Pieţei Universităţii.

Ce le spunem tinerilor nenăscuţi pe atunci şi celor care erau prea mici ca să-i intereseze? Că a fost odată un “fenomen” care a ţinut mai bine de 50 de zile, timp în care sute, mii, zeci de mii, apoi iarăşi mii, iar, spre final, ca în orice sinusoidă a vieţii, câteva zeci de persoane se adunau zilnic, cu precădere seara, după ce ieşeau de la muncă şi de la cursuri, în centrul Bucureştiului, în intersecţia de la Piaţa Universităţii, redenumită Golaniada şi proclamată “Zonă liberă de neocomunism” şi “Kilometrul zero al democraţiei”.

Se cânta, se ţineau discursuri de la balcon, se recitau poezii, se lua atitudine; în rezumat, se protesta împotriva celor care acaparaseră puterea în decembrie 1989 – Frontul Salvării Naţionale şi liderul său, “emanatul” Ion Iliescu, activistul care îi făcuse “golani” pe tinerii care porniseră demonstraţia, aşa cum predecesorul său, Ceauşescu, îi etichetase “huligani” pe manifestanţii de la Timişoara, primul oraş românesc eliberat de comunism.

Ar trebui, oare, să le spunem tinerilor şi viitorilor tineri că abia atunci, în acele 50 de zile de mitinguri zilnice, s-a închegat opoziţia din România şi că abia atunci au început să ni se limpezească idealurile? Ar trebui să afle de la noi că aceea a fost “revoluţia” conştientă şi matură, revoluţia care nu reuşeşte tocmai pentru că e cea adevărată, şi nu rostogolirea populară şi naivă a unor hotărâri luate de marile puteri?

Am ajuns să pun semnul întrebării, acum, acolo unde altădată puneam punct. Ceea ce ani de zile a fost afirmaţie a devenit îndoială.

Ce a fost Piaţa Universităţii, dincolo de entuziasmul şi de idealurile miilor de oameni care se adunau seară de seară să cânte “Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator/ Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist”?

Am învăţat, de atunci încoace, că evenimentele majore trebuie să fie judecate cu detaşare, observând, cât mai rece posibil, cine a avut de câştigat de pe urma lor. Atunci eram foarte tineri şi însetaţi după un ţel real. Atunci voiam să recuperăm, să spălăm atât laşităţile noastre, cât şi pe cele ale părinţilor. Atunci nu ştiam mai nimic despre manipulare, psihologia maselor sau forţa televiziunii.

Dar astăzi? Cu mintea de astăzi, punând cap la cap informaţiile şi efectele, ce putem spune despre Piaţa Universităţii, despre toate “pieţele” care au apărut mimetic în marile oraşe, din solidaritate cu Bucureştiul, dar şi din nevoia de a convinge, cumva, milioanele de români speriaţi, treziţi cu proiecţiile de viaţă anulate, cu tot “viitorul luminos” întunecat de o revoluţie pe care n-o înţelegeau şi ale cărei urmări erau incapabili să le gestioneze?

Putem spune, cu certitudine, că cea mai mare greşeală a noastră a fost să ne imaginăm că acea demonstraţie era magnetică – iluzia că, pe măsură ce zilele trec şi ea continuă, tot mai mulţi români vor adera la ideile din Piaţă, “ţara” se va dezmetici şi va trece în tabăra partidelor istorice, împotriva FSN-ului.

Când colo, fiecare zi nu făcea decât să scadă potenţialul electoral al opoziţiei, pentru că, manipulată prin unicul canal tv de atunci – “Televiziunea Română Liberă”, populaţia se scârbea progresiv şi acumula dezgust faţă de “elementele” din Piaţă, care “blocau circulaţia în mijlocul Capitalei”, în loc să “meargă la muncă”.

Când colo, sistemul îşi cunoştea “supuşii” infinit mai bine decât idealiştii care se perindau pe la balcon: sistemul ştia – pentru că asta fusese datoria lui decenii la rând – să decripteze starea de spirit, să afle cum gândesc oamenii, ce îi sperie, ce îi motivează şi, la nevoie, să apese pedalele potrivite, ca un organist care controlează tuburile respiraţiei naţionale.

Şi sistemul mai ştia un lucru esenţial, una dintre lecţiile pe care le preda impecabil “fratele mai mare” de la răsărit: de ce să aştepţi apariţia opoziţiei când poţi să o creezi tu însuţi, când ai toate pârghiile să controlezi şi puterea de facto, dar şi alternativa unei polarizări cu semn schimbat? O aplicase Ohrana, NKVD-ul, darmite KGB-ul ori Securitatea; de ce să n-o aplice, nonşalant, şi proaspătul SRI?

Demonstraţia din Piaţa Universităţii a început la mai puţin de o lună după înfiinţarea SRI-ului. A ţinut peste 50 de zile, dintre care 24 de zile după victoria copleşitoare a FSN-ului (66% la Cameră şi 76% la Senat) şi triumful lui Ion Iliescu (85% din voturi). Şi s-a terminat printr-o decizie a sistemului, nu a murit de “moarte bună”.

S-a terminat într-o zi în care miliţienii şi-au incendiat singuri autobuzele – doar aşa prevedea planul -, pentru ca Ion Iliescu să poată chema minerii din Valea Jiului, sub pretextul “revoltei legionare” şi al “atacării instituţiilor statului”. S-a terminat cu bucureştenii majoritari aplaudând camioanele cu mineri, ajutându-i să lovească studenţi şi să “repereze” trecătorii cu barbă şi cu ochelari. S-a terminat cu noi, ceilalţi, nemaiînţelegând nimic.

Dar ei ştiau cum gândesc oamenii. Ei, “tot ei”, erau conştienţi că în Piaţă se strânge o minoritate dispreţuită, care poate fi transformată foarte uşor în ţap ispăşitor pentru “mizeria şi duhoarea” din centrul Capitalei. Ei înţelegeau că labirintul mental al unui popor, încastrat decenii la rând prin propagandă şi frică, nu poate fi retrasat de la o lună la alta. Ei vedeau că permanenta schimbare – pentru că, atunci, lucrurile se schimbau de la o oră la alta, zilnic – determină o teamă uriaşă. Ei aveau confirmări “din teritoriu” că se vrea “linişte”, că liniştea aceea e ca o gură de apă după un drum prin arşiţă, că oamenii s-au săturat de mitinguri şi revendicări, că răsturnarea dictaturii are propriul recul, că stabilitatea are un gust de care ţi-e dor când alţii vor să-ţi bage pe gât idei pe care nu le poţi accepta, că tranziţia e necesară, dar să fie lină, că nu putem da ţara pe mâna unor necunoscuţi care s-au îmbogăţit pe când noi sărăceam şi pe care nici măcar nu i-am auzit la “Europa liberă”.

Deci, ce a fost Piaţa Universităţii? “O expresie a nemulţumirii populare”, o reacţie a celor care vedeau cum se renunţă la “idealurile revoluţiei”? Un pic, da. Atât de pic, încât urmau să treacă 6 ani până la victoria lor, dar şi aceea parţială, şi aceea materializată doar într-o combinaţie care avea să se dovedească otrăvită.

Şi dacă Piaţa Universităţii a fost o operaţiune? Poate nu de la început, poate nu lansată de “ei”, dar preluată din mers şi îndreptată în direcţia convenabilă. Cum ne-am simţi dacă am afla aşa ceva?

Cu ce semăna, cel mai mult, Piaţa? Cu Cenaclul. Iertaţi-mă, voi, toţi cei care v-aţi rugat acolo, toţi cei care aţi cântat şi-aţi vibrat la discursuri. Da, cu acel Cenaclu – supapa cea mai ingenioasă creată în anii ’70 pentru a atrage şi deturna energiile “generaţiei în blugi”, pentru a estompa comparaţiile cu occidentul şi a reface avântul social.

Cântecele unesc, nasc simboluri coagulante, însă cântecele într-un spaţiu definit, împrejmuit, “al nostru”, unde “ei” nu au ce să pătrundă, acele cântece – un om la chitară şi o mulţime fredonând alături de el – nu mai reprezintă un pericol real pentru sistem, ci, la limită, sunt burlane pentru ploile efemere ale revoltei.

Muzica n-are efect de metanoia decât pe termen lung, ca şi cum sufletul are nevoie să o prelucreze, să se lase impregnat de ea, şi abia apoi să-i împrumute formele. Iar formele acelea, rezultanta unui sunet de altădată, sunt aproape imposibil de anticipat.

Da, Piaţa Universităţii e un reper de solidaritate, de rezistenţă, de comuniune paşnică necesară unei regăsiri. Şi dacă am afla că “datorită” ei am pierdut ani de zile? Că şi-a atins obiectivul pe termen scurt, care era de sens contrar sensului dinăuntru, al celor care participau? Şi dacă am şti că au fost “tot ei”? Am iubi-o mai puţin?

Mai întâi e realitatea, din care creăm ce ne-ar plăcea nouă să fi fost realitatea, apoi vine atacul asupra realităţii, pentru a o modifica în funcţie de acea încăpăţânare: atacul se loveşte de apărarea realităţii, dar, pentru că realitatea nu e inexpugnabilă, din război se naşte o nouă realitate, care împrumută din atributele atacatorului, ceea ce-i adoarme acestuia simţul realităţii, pentru că el îşi spune că a învins.

*