Astăzi n-am avut timp să respect formatul acestei rubricuţe săptămânale, cu trei filme pe un podium personal. Sper că mă veţi înţelege şi ierta. Vă propun un singur titlu, care a strâns nu mai puţin de 13 nominalizări la premiile Oscar:

The Curious Case of Benjamin Button. Regia: David Fincher. Cu: Brad Pitt, Cate Blanchett, Julia Ormond.

13 nominalizări? De ce atât de multe? Este acest film o capodoperă, are el quelque chose care să-l ferească de ofilire timp de 20-30-40 de ani? Judecându-l foarte la rece, trebuie spus că nu reuşeşte să “te ţină” înfiorat şi nici să-ţi aprindă felinarele emoţiei. E prea lent, deseori lipsit de forţă şi, să recunoaştem, are prea multe elemente comune cu “Forrest Gump” (ştiţi că autorul scenariului e acelaşi, iar similitudinile sunt în filmuleţul de aici).

Şi-atunci, totuşi, de ce? Ce e special în acest film închis la toţi butonii?

Cum ar fi dacă. Aceasta e cheia. Aici rezidă secretul. Ideea strălucit de simplă a poveştii - posibilitatea ca un om să se nască bătrân decrepit şi să moară gângurind nevinovat - este cea care te păstrează curios de la început până la final. Cum ar fi dacă viaţa ar curge invers.

Noi nu avem habar de ce trăitul e aşa, care e rostul personal al fiecăruia sau ce va fi după. Când nu ştii cum să rezolvi o situaţie, deseori e folositor să răstorni abordarea. Aşa şi cu Benjamin Button. Poate, dacă ne raportăm la el, înţelegem ce miraculos sunt aşezate lucrurile. Înţelegem cât de bine e aşa. Înţelegem că acesta e sensul corect, că recunoştinţa are temei, iar posibilitatea fericirii e însămânţată.

Dacă ne-am naşte muribunzi şi am muri născânzi, cum ne-am simţi văzând florile înflorind şi animalele crescând? Iar dacă nu numai noi, oamenii, ci toate vieţuitoarele ar urma acest contra-sens, vă imaginaţi cât de trişti am fi asistând, mereu neputincioşi, cum tulpinile verzi se chircesc până ajung boabe îngropate? De ce le-am mai îngriji? De ce ne-ar mai hrăni?