Alegerile locale din iunie 2012 nu stau sub semnul austerităţii, cum se spune obsesiv în aceste zile. Descărcarea nemulţumirii faţă de PDL s-a produs în manifestaţiile de la începutul anului, care au premers demisia premierului Emil Boc. Acum s-a petrecut altceva, un fenomen mult mai pervers, pe care USL l-a indus populaţiei în numai o lună de la instalarea guvernului Ponta: drobul de sare.

În numai o lună, mecanismul de propagandă al USL a reuşit să transmită sentimentul că această alianţă nu are cum să mai piardă alegerile parlamentare de la toamnă. Această veritabilă performanţă de comunicare politică a fost obţinută, ce-i drept, şi pentru că preşedintele Băsescu s-a repliat în tăcere după căderea guvernului MR Ungureanu, iar PDL nu are, iată, nici un specialist în gestionarea avariilor (damage control).

Jumătate din ţară a votat USL nu neapărat pentru că “vrea schimbarea” sau ca apreciere a valorilor uninominale aşezate pe listele roşii, ci deoarece oamenii au fost dirijaţi mental să se întrebe – “Ce-o să se întâmple dacă (în judeţul meu, în oraşul meu sau în comuna mea) va fi aleasă o administraţie de altă culoare? Nu cumva îmi periclitez viitorul, nu cumva n-o să mai vină bani la noi?”.

Acest “Nu cumva?” a decis alegerile locale. Felicitări creierului care a înţeles că românii n-au scăpat de teama inoculată în comunism.

*

Şi acum, să vorbim despre Cluj. Şapte sunt temele pe care le-am distins.

Sacrificiul. Mărturisesc că, în timpul campaniei, intenţionasem să căinez acest oraş, pe motiv că niciunul dintre cei doi protagonişti, Boc şi Nicoară, n-a vrut să fie primar. Pentru amândoi, candidatura a fost consecinţa unei lipse de alternativă politică, iar această voinţă ciobită, această non-alegere, riscă să se reflecte în prestaţia din mandatul care începe.

Greşeam. Ar fi fost o abordare orizontală, dispreţuitoare. Ceea ce merită să apreciem este sacrificiul, faptul că doi oameni suferinzi au renunţat încă o dată la propria linişte, la nişte ani mai tihniţi. Să spunem şi acest adevăr, oricât ar fi de crud: Emil Boc are o suferinţă psihică, o vizibilă frustrare cauzată de contrastul dintre ceea ce ştie că trebuia să facă şi imaginea dezastruoasă pe care e silit să o ducă, iar Marius Nicoară are o suferinţă fizică, o problemă medicală serioasă pe care, în locul său, aproape oricine ar trata-o drept prioritate absolută în raport cu datoria de partid sau cu eventuala continuare a carierei. (Spre lauda lor, contracandidaţii săi nu au folosit această informaţie în campanie.)

1423. Raportată la populaţia Clujului, diferenţa dintre numărul de voturi obţinut de Boc şi cel strâns de Nicoară este cvasi-nulă. Cât un bloc din Mărăşti. Să mai spunem un adevăr ascuns în ultima lună: înainte de startul campaniei, Emil Boc avea în sondaje un avans de circa 20 de puncte. Asta arăta întrebarea deschisă, cea fără variante nominale: Cu cine aţi vota dacă duminică ar fi alegeri?

Deducţie simplă: campania sa a fost catastrofală. Decizia de a nu se prezenta la dezbateri şi adoptarea unei atitudini pretins superioare au fost ruşinoase, iar miza pe realizările primului său mandat de primar şi pe banii trimişi la Cluj din postura de premier s-a dovedit cu totul insuficientă. Dacă perioada campaniei electorale ar mai fi durat câteva zile, probabil că Boc pierdea alegerile.

Meritul nu e al echipei lui Nicoară, nici pe departe. Pe lângă strategia complet eronată, fostul prim-ministru a pierdut 20 de puncte într-un timp atât de scurt din cauza “drobului de sare” de care vorbeam la început, a loviturilor eficiente primite în special din tabăra lui Eckstein-Kovacs (cea mai creativă, fără îndoială) şi a incapacităţii sale de a-şi desprinde imaginea de “ghiuleaua” Apostu.

Exit-gol. “În străinătate, o asemenea greşeală se lasă cu punerea lacătului pe aşa-zisul institut de sondare”, spunea un universitar clujean zilele trecute. A nu te apropia de rezultatul alegerilor nu doar în sondajele din campanie, dar nici măcar la exit-poll-ul efectuat la închiderea urnelor, asta e descalificant. Bineînţeles că, în România, nimeni nu-şi va cere scuze pentru că a folosit cercetarea sociologică în scop politic. Iar contractele vor continua să curgă spre IRES, CCSB, GeoPol şi celelalte prescurtări ale ştiinţei.

Urechea lui Tişe. Înfrângerea lui Alin Tişe este marea surpriză de la Cluj. Nu doar pentru că el a făcut tot posibilul să-şi asocieze numele cu noul stadion – care este o realizare extraordinară, indiferent ce zice Ioan Rus -, ci mai ales fiindcă Tişe era mult mai cunoscut în mediul rural decât contracandidatul său, Horea Uioreanu. Acesta n-a transmis nici un mesaj electoral mai acătării, care să işte semne de exclamaţie pe uliţele satelor, astfel că singura explicaţie a victoriei sale este, din nou, “drobul de sare” pe care USL a ştiut să-l proiecteze deasupra sfârşitului de an electoral.

De reţinut şi că, în Cluj-Napoca, Tişe a obţinut cu peste 2.000 de voturi mai mult decât Emil Boc. Pentru amândoi, aceeaşi lecţie simplă: culcatul pe-o ureche.

Târcoalele presei locale. Aşa cum Emil Boc a fost sabotat cu metodă de la vârful PDL (pentru a i se putea cere demisia în caz de înfrângere), iar grupările Nicoară şi Uioreanu din PNL Cluj s-au “lucrat” pe dedesubt (detalii, aici), tot la fel cele două trustuleţe de presă locale au executat – neoficial, fireşte – târcoale la două capete, dincolo de culoarea politică: unul i-a susţinut pe Tişe (la judeţ) şi pe Nicoară (la municipiu), celălalt, pe Uioreanu, respectiv pe Boc.

Vi se pare pervers? Aveţi dreptate. La Cluj, fiecare dintre cele două centre de putere are cârtiţe în interiorul celuilalt, ba chiar la vârful celuilalt, dar, per ansamblu, electronii obedienţei se învârt, într-o parte, în jurul nucleului Banca Transilvania (plus clubul Rotary Parc), iar în cealaltă orbitează atenţi la Arpad Paszkany (plus Energobit şi ceilalţi sponsori de la CFR). Joncţiunea între cele două tabere: Ioan Rus şi Vasile Dâncu. Numai în pielea lor să nu fii :) .

Această scindare a Clujului se oglindeşte foarte interesant în rivalitatea dintre cele două cluburi de fotbal. Nu degeaba Florian Walter nu s-a putut înşuruba aici: n-a găsit nici o piuliţă.

Primăria, locul faptei. Dar să privim un pic şi spre viitor. Emil Boc, de care depinde semnificativ cum va evolua Clujul în următorii ani, se întoarce la locul faptei lui Apostu. Acolo, “sistemul” e neatins, aşa cum l-a lăsat în 2009.

Dacă procedează ca în 2004 şi păstrează “schema de personal”, dacă nu-i înlocuieşte pe complicii lui Apostu, pe şefii de servicii şi de direcţii care – să nu ne îmbătăm cu apă rece – ştiau, toţi, participau sau cel puţin închideau ochii la “taxarea” antreprenorilor dornici de contracte cu bani publici, deci, dacă Emil Boc se mulţumeşte să fie ascultat fără crâcnire, dacă, aşa cum se spune, nu mai suportă să fie contrazis şi va menţine “liniştea”, atunci Clujul nu are nici o şansă de a profita de situaţia favorabilă în care se află.

Nivelul următor. Şi cu asta ajung la tema cea mai importantă, pe care am lăsat-o intenţionat la finalul textului. Aici, la Cluj, s-a menţinut un echilibru salutar: oamenii nu s-au aruncat isteric să prindă cu anticipaţie drobul de sare construit de USL în imaginarul colectiv. Inclusiv datorită acestei moderaţii, dar mai cu seamă pentru că este un oraş cu potenţial de normalitate europeană, Clujul trebuie să fie dus la nivelul următor.

Asta înseamnă trecerea de la construcţiile palpabile la încurajarea celor imateriale: creativitate. Mutaţia de la hard power la soft power – atmosfera mirabilă care înconjoară concretul.

Noua administraţie are nevoie să înţeleagă că asfaltarea, plombarea, întreţinerea, reparaţiile, renovarea, refaţadizările şi toate re-urile fac parte din datoria banală. De care trebuie să răspundă un city manager, numit pe criterii de profesionalism, nu politic. Primarul trebuie, de-acum, să se ocupe de transformarea oraşului într-un emiţător magnetic, iar pentru asta e suficient să aibă în preajmă o seamă de creiere “neascultătoare”, împreună cu care să găsească acea idee care să pună Clujul pe mapamond.

E de-ajuns să fie una şi bună. Ea poate să provină, ca o florescenţă, din tradiţia oraşului, dar şi să fie o noutate însufleţitoare. Din această perspectivă, cea mai păguboasă atitudine e îngustimea regionalistă, obsesia pentru ardelenism, raportarea continuă la Bucureşti.

Gata. Clujul deţine toate premisele pentru a se gândi pe sine mai întâi ca oraş european, iar apoi, ca nume global. Acolo e ţinta, acesta e obiectivul. O comunitate care vrea să se bucure de viaţă în locul unde s-a născut se adresează întregii lumi.

*