Timp de 23 de ani, câţi au trecut de-atunci, n-am scris niciodată despre armata mea. Am intervenit o dată (într-un editorial de prin 1999), cu motivaţii teoretice, în disputa referitoare la stagiul militar (obligatoriu sau nu?), dar amintirile nu mi le-am povestit decât, eventual, în “tradiţionale” discuţii cu prietenii, când istorioarele din armată sunt prilej de cocoşism.

De aceea, când băieţii de la FocusBlog mi-au cerut şi mie un text pe tema asta, am zis “da”. Îl postez, integral, şi aici. L-am scris ca şi cum m-aş fi întors, ca şi cum aş fi atunci. Asta a rămas. Amintirile celorlalţi trei jurnalişti deveniţi “musafiri” pe FocusBlog – Laura Cernahoschi, George Damian şi Alin Fumurescu – le puteţi citi acolo.

*

Abecedarul din armată


Armata e un teritoriu al umilinţelor şi al bucuriilor simple. Cele din urmă le echilibrează pe cele dintâi. Tot ceea ce nu mai ai, şi te obişnuiseşi să ai, tot ceea ce nu poţi să faci, şi ar fi normal să faci, îţi devine drag. Mănânci un măr ca pe o sărbătoare, mângâi o carte ca şi cum ai atinge o femeie, călătoreşti până la propriile frontiere şi te deprinzi să le aperi.

A. Ti-taa. Punct linie. Prima literă pe care o înveţi. Orele de Morse îmi plac cel mai mult. Atunci mi se pare că nu e totul inutil, că mai contează şi cine sunt eu şi ce sunt în stare să fac. Atunci mă leg oarecum de cel care eram înainte şi-mi spun că, totuşi, e vorba de aceeaşi persoană. E important să creezi sinapse de continuitate, să nu te distrugă înregimentarea şi singurătatea. La orele de Morse, “sinapsa” cu copilul care am fost e muzica. Cine are ureche muzicală prinde mult mai repede, pentru că, de la un moment dat încolo, după ce se trece de o anumită viteză de transmitere, nu mai poţi, nu mai ai voie să te gândeşti “ce literă a fost asta” sau “ce cifră…”. Asculţi doar melodia. Mâna trebuie să completeze inconştient cele cinci semne ale fiecărei căsuţe, în ritmul transmisiei, fără a rămâne în urmă. No mind. Ca în artele marţiale, ca în transa creativă. Eşti înăuntrul fluxului sonor şi totodată în afară, transcriindu-l.

Baie. Intrăm câte douăzeci, goi, într-o încăpere întunecoasă, cu geamuri mici şi cu două rânduri de ţevi prinse de-a lungul tavanului, dublate de grătare de lemn, pe jos. Se întâmplă sâmbăta. Numai sâmbătă după-masă. Apa curge prin nişte găuri, e fierbinte, foarte fierbinte, şi nu are cine ştie ce presiune. Pe un rând de ţeavă sunt mai puţine orificii decât soldaţi nespălaţi dedesubt, aşa că, din loc în loc, se strâng doi sub un “duş”. Ca să nu ne frigem, odată săpuniţi, nu stăm sub jetul de apă mai mult de 3-4 secunde. O mică pauză, apoi iar, printre picături. Asta e limpezirea. Urlăm: “Ardeeeeeee!”. Degeaba. Trebuie să ne mişcăm repede, că apa e puţină şi aşteaptă alţii în vestiar. Dar senzaţia de după, ciorapii uscaţi, altă cămaşă de corp, aburul care iese din tine când ajungi în curte… Om.

Cui. Plecăm în marş către poligonul de trageri şi, după mai puţin de o sută de metri, îmi iese un cui în călcâiul drept. Până la poligon sunt vreo 7 kilometri. Pe drum, prin oraş, ofiţerul vrea şi pas de defilare, să ne vadă oamenii. “- Măruţă, ăsta-i pas de defilare?”. “- Toarşe locotenent, mi-a ieşit un cui în talpă!”. “- Nu mă interesează! Să văd pas de defilare!”. Bat cu stângul, dar când pun dreptul, încerc să calc doar pe vârf. Noroc că nu stă el, ofiţerul, după mine. Ajungem la poligon şi mă descalţ: ciorapul e rupt şi plin de sânge. Cuiul a ieşit cam un centimetru. Îl scot, trag ciorapul înapoi. Să poţi păşi normal e grozav. Minune: nu mă infectez.

Dezechipare. Am reuşit, după zile întregi de “exerciţiu”, să ne dezechipăm “la chibrit”. Caporalul aprinde un băţ şi, dacă e generos, îl ţine să ardă pe orizontală. Noi, “racii”, adică soldaţii de ciclul I, stăm aliniaţi, cu spatele la perete şi cu faţa spre paturi. Trebuie să fim încheiaţi la toţi nasturii de la veston, cu centura pusă şi cu bocancii în picioare. E o întreagă tehnică din momentul în care caporalul pronunţă ultima silabă a comenzii “Dezechipa-rea!”. Cu călcâiele te descalţi, mâinile-ţi umblă ca electrice pe nasturi, apoi cămaşa peste cap, desfaci centura, între timp scoţi ciorapii tot cu călcâiele, jos pantalonii…
Bucureşteanul cu ochelari ca fundul de borcan a rămas cu ei în vine. “Pentru el, vă mai echipaţi o dată!”. Nu mai ştiu a câta e. Să nu-l înjuri? Şi mai că l-am ierta, că e de-al nostru, dar ne scoate din sărite că se trezeşte înainte de deşteptarea de la 5.30 ca să mănânce singur din valiză. Îi tot găseşte firimituri pe pătură omul care are sector în dormitor.

Femeie. Telefonista trebuie că e trecută de 40 de ani. E o femeie simplă, vopsită roşcat, pe care o urmărim cu toţii ca pe o apariţie-cadou. Pulpele ei ieşind de sub fustă, cu nimic deosebite, dar de femeie!, pulpele ei deplasându-se. Forme de care te îndrăgosteşti. Orice femeie e minunată.

Grade. E 12 aprilie, un soare grozav, dar suntem tot în ţinuta de iarnă, cu vestoane groase şi mantale. Ne-au adus iar pe dealurile astea unde facem aplicaţii de infanterie şi, nu ştiu de ce, ne comandă un subofiţer de la alt batalion. Avem, toţi, PM-ul la piept, lopăţica, baioneta şi port-încărcătorul prinse la centură, plus, unii, câte un săculeţ cu grenade atârnând pe spate. Şi masca de gaze pe “figură”, toţi. Aşa vrea “toarşu sergent major”. Care îl trimite pe unul dintre noi în vârful unul deal şi apoi ne ordonă “adunarea” la el. Ne urnim, dar, până acolo, ne mai dă câteva “culcaturi”, cu “saltul înainte” aferent. N-ar fi o noutate, dar transpiraţia ne arde obrajii pe sub mască. Abia aşteptam primăvara.
Pe la a treia tură de “adunări” dus-întors, după nu ştiu câte “aviaţii inamice” şi alergări în zig-zag, să nu ne nimerească mitralierele, abia mai ridicându-ne de jos, abia răsuflând, strânşi în formaţie, ne uităm la subofiţerul cel şmecher, care-a stat la umbră între timp. Şi care mai vrea o dată.
” ‘tu-ţi gura mă-tii!”. Am spus pe sub mască – nu ne-a lăsat să ni le dăm jos – ceea ce simţim toţi. “Cine-a fost? Tu?”. Şi arată spre mine. Neg cu ură. “Dacă nu spuneţi cine m-a înjurat, vă fut de vă-ndoi şi nu vă dau nici pauză”. Treizeci de tăceri. Suntem împreună. N-are ce să ne mai facă şi, ca dovadă, răsare un ofiţer care-l trimite altundeva.

armata

Împărţire. În pauza de la 11 afli ce e dreptatea. Trebuie să împărţim un pateu în şase. Cel care manevrează cuţitul e supravegheat de ceilalţi când schiţează sectoarele de cerc. Dacă vreunul pare cumva mai mare (asta în funcţie de unghiul de la centru), împărţeala trebuie ajustată. Urmează extragerea minuţioasă a părţii fiecăruia, iar rezultatul e o felie unsă cu o pojghiţă. Dar la pateu încă e bine. Dacă primim conservă de peşte e mult mai complicat. De exemplu, trei bucăţi la patru oameni: cum faci “porţii” egale? Mai completezi cu sos dacă există nemulţumiri.

Jurământ. Nu e joacă. A venit şi unchiul de la ţară să mă vadă. Pentru el, om simplu, care s-a îngrijit toată viaţa de casă, de animale şi de munca la câmp, armata e sfântă. N-are copii, iar faptul că eu, nepotul lui, am ajuns să fac armată, iar el poate să fie de faţă, e ca un fel de moştenire – mândrie amestecată cu speranţă. “Am fost la jurământul copilului”, o să le spună vecinilor. Şi eu jur, în centrul oraşului, laolaltă cu sute de copii din toată ţară. Jurăm în cor şi defilăm în contratimp prin faţa tribunei cu tovarăşi de la armată şi de la partid. Jurăm să ne apărăm ţara, mimăm din buze la pasajul cu comandantul suprem şi habar n-avem, niciunul dintre noi, care e “preţul vieţii”.

Luptă. Ne-au transferat la comandament, în centrul oraşului, pe câţiva, cei mai buni la Morse. Au trecut 9 luni de armată, am scăpat de instrucţie de front, suntem doar vreo 10-12 în dormitor, e omeneşte, dar acum executăm “misiuni de luptă”, câte 6 ore în camera cu aparatură de emisie-recepţie pornită. 6 ore misiunea, 6 ore somn, 6 ore alte activităţi, şi tot aşa. Când eşti în tură, trebuie să fii atent tot timpul, pentru că, în principiu, oricând poate veni un mesaj prin unde radio: o verificare, un antrenament pentru situaţii reale sau, Doamne fereşte, o alarmă de război. Nu ştii.
E o noapte toridă, stau la bustul gol şi mă tot şterg de transpiraţie cu un prosop. Nici metalul, nici mozaicul de pe jos nu mai ţin răcoare. În timpul zilei, cine iese din clădire transpiră instantaneu, şi mă gândesc că, acasă, la Cluj, n-am trăit niciodată asemenea călduri.
Mă trezeşte subofiţerul de serviciu: “Ai recepţionat? A făcut Bucureştiul apel!”. Adormisem cu capul pe masă. Mă dezmeticesc, omul mă ameninţă că nu voi rămâne nepedepsit – se vede că e stresat -, şi ne strângem amândoi lângă difuzor. Apelul se repetă, dar semnalul sonor e foarte anemic din cauza bruiajului. Începem să scriem, fiecare cu carneţelul lui, dar el apucă mult mai puţine litere decât mine. L-au trezit şi pe el, probabil. Mă simt, brusc, responsabil şi mă concentrez cât pot. Transmisia încetează şi am recepţionat o mare parte. “- Să nu te mai prind că dormi, ai înţeles?”. “- Am înţeles”. “- Te-ai descurcat foarte bine. Mă duc să decriptez ce-ai prins”.

Mâncare. Mi-e foame tot timpul. Tuturor ne e. Când plecăm în poligon, după masa de dimineaţă, îmi umplu buzunarele cu bucăţi de pâine şi cu cornete pline cu bomboane galbene şi rotunde, cumpărate de la ghişeu. Mâncăm orice, şi ei ştiu asta, aşa că nu contează dacă varza pluteşte pe apă sau dacă sunt viermi în “balast”, cum îi spunem orezului. Căutăm carnea în farfurie ca nişte arheologi.

Noapte. E iarnă şi sunt planton 2 în dormitorul cu 96 de paturi, fost grajd de cai, unde ne-au mutat pe noi, cei “aleşi” să facem şcoala de gradaţi timp de trei luni, ca să putem deveni “fruntaşi”. Mozaicul lustruit străluceşte în reflecţia becului dintr-un post de pază şi-mi amintesc că aici, în acest hangar trist, am aterizat în prima zi, când cei de ciclul II abia aşteptau să primească şi ei, în sfârşit, “pufuleţi” cărora să le ordone tot ce le trece prin cap.
Mă plimb printre paturi – mulţi dorm, de frig, în poziţie fetală, cu păturile trase peste cap, rânduri-rânduri de moviliţe – şi mi-l amintesc pe colegul care, în prima seară, înainte de culcare, a scos poza iubitei din portofel şi-apoi, îndurerat, a şters cu latul palmei aşternutul patului în care fusese repartizat. Toţi dorm, pute cum numai în dormitoarele armatei poate puţi, suntem zeci de bărbaţi nespălaţi şi îndopaţi cu fasole, şi-atunci, în miezul liniştii şi-al duhorii, când la toate te gândeşti şi de atâtea ţi-e dor, dintr-un pat oarecare, ca o zvârcolire, aud: “Unu! Doi! Trei! Paaatru…”.

Permisie. Privirea fostei colege de liceu, când intru în camera ei. Şi întrebarea: “Mihnea?”. Văd totul ca de sus, sunt indestructibil, ştiutor. Voi, cei de acasă, nu ştiţi nimic. Femeia tresare la bărbat. Ochii o trădează.

Sector. Scări lustruite cu ceară. Sclipesc. Cine ştie cum să le verifice se uită dintr-o parte, razant, şi aşa descoperă eventualele locuri neatinse. A propos de verificare: am sectorul “dormitor” şi mă ambiţionez să pun pariu cu unul de ciclul III că nu va găsi niciun loc neşters de praf, nici o dungă metalică de la pat, nici o valiză, nici pe sobă, nici măcar acolo unde se unesc sticla şi rama tabloului, nicăieri. Credeam că mă pricep, că epuizasem mental toate şmecheriile. Omul aşteaptă să-i spun că “e gata”, după care se duce şi dă cu arătătorul pe marginea de sus a întrerupătorului.

Timp. Toţi avem câte un mic calendar, pe care tăiem zilele. E una dintre puţinele satisfacţii sigure, copleşită însă de confruntarea permanentă cu AMR-ul de 2 cifre al “bătrânilor”, care par că ar deţine toată siguranţa de sine a lumii. Ei se mişcă mai încet, ei nu se mai sperie când sunt chemaţi de vreun “apevist” şi, în general, ei au o relaxare de invidiat. Le-au văzut pe toate şi asta îi face greoi şi zâmbitori. În plus, nu mai trebuie să-şi coasă singuri petliţele sau guleraşul cel alb, nici să-şi facă patul sau sectorul. Pentru asta, şi pentru bunătăţile pe care le mai primim de-acasă, existăm noi, “racii” (nume care vine de la simbolul de pe umăr, al transmisioniştilor).
Într-o zi, locotenentul care ne e comandant de pluton (21 de ani, abia a terminat şcoala militară) ne aude că vorbim despre AMR şi ne spune, ca unul care a rumegat problema, să nu ne mai bucurăm când tăiem zile din calendar, că sunt zile din viaţa noastră. Nimeni nu-l ia în serios. “Ce, armata e viaţă?”. Atunci mi-am spus că şi eu gândesc aşa, dar amintirea asta pare un contraargument foarte serios.

Uscat. Mă irit la bărbierit, aşa mi-e soiul. Teoretic, ar trebui să mă bărbieresc zilnic, ca să trec “testul cu vata”. La raportul de dimineaţă, suntem controlaţi din priviri, iar celor care mint că “da”, deşi e clar că “nu”, li se trece o bucăţică de vată peste obrazul aşa-zis curat. Dacă n-ai dat cu lama în ambele sensuri, îţi rămân fire de vată lipite de faţă. Risc de câteva ori şi nu mă rad. Până mă prinde comandantul de pluton şi-mi zice că data viitoare mă va bărbieri pe uscat, în faţa formaţiei. Vine şi data viitoare: locotenentul scoate din porthart un aparat de-ăla mizerabil, de plastic, şi dă cu el peste tuleiele mele. Pe uscat. Nu mi-e ruşine, ci teamă că mă voi irita îngrozitor. Altă minune: nu mă irit.

Zi. Am terminat de secerat pentru astăzi. În urma noastră, a plutoanelor de adolescenţi trimişi direct la munci agricole, au rămas, adunate şi legate frumos, pe rânduri, tulpinile de porumb ca nişte corturi de indieni. Nişte indieni mici şi slabi, care nu dorm niciodată.
Pe noi ne-au lăsat să dormim. Ne-am întins cu toţii pe jos, plini de praf pe faţă şi pe mâini, dar mai ales pe uniformă, care mâine dimineaţă trebuie să arate iarăşi ca nouă. Ne-am întins şi-am uitat de oboseală, de pielea care ne mânca, am uitat că urma să ne întoarcem în cazarmă. Nu ştiu cât am dormit în soarele serii, dar nu mult. Minute. Ne-am trezit singuri, nu la ordin, ne-am uitat unii la alţii şi, încălziţi de pământ, încă liniştiţi, cu visurile năclăite, am fost fericiţi pentru o clipă.

*