“A crede înseamnă, între altele, a nu tăgădui posibilitatea ca o icoană să verse lacrimi, să izvorască mir sau să vindece boli. Aşa cum bunicul nu credea că oamenii au ajuns pe Lună (poate avea dreptate :) ), tot la fel ateul nu poate să lase de la el, nici măcar în planul posibilului, şansa unor minuni de a fi minuni.

Ăsta e unul dintre motivele pentru care se pierd oamenii: le e teamă să-şi mai modifice şina, să-şi refacă traseul potenţial, nu pot concepe să arunce tot ce-au trăit până la un moment dat, chiar şi în cazul unor indicii convingătoare că drumul a fost greşit, că alta e calea bună şi că nimic nu e pierdut. Să te scuturi de tot ce-ai fost, de tine cel de până atunci, de tot sinele tău ce părea bine conturat, să te scuturi cum se scutură câinele după baie, să rişti oprobriul public, să faci o mutare care nu făcea parte din strategia personală, ba chiar să renunţi la orice strategie, sau măcar să-ţi iei un răgaz pentru a te redefini, sau cel puţin să opreşti tot zgomotul dimprejur şi să fii doar tu, să spui o rugăciune şi să ai încredere că va fi ascultată.” (Fragment din jurnalul meu de la Athos, 2008)