E 20 mai şi mi-am amintit de acele prime alegeri libere din Duminica Orbului a anului 1990. De speranţa noastră, a naivilor, că manifestaţia din Piaţa Universităţii, care în acele zile era la apogeu, urma să aibă un puternic efect asupra votului românilor. Apoi de şocul dezamăgirii, de sentimentul inutilităţii şi al izolării într-o naţiune care îl alesese pe Iliescu în proporţie de 86%.

Şi mi-am amintit mai ales de Corneliu Coposu şi de o casetă pe care n-am mai ascultat-o de mult, uitată într-un sertar cu amintiri. Caseta interviului pe care i l-am luat în 1991, ca reporter la NU. Am povestit acum câţiva ani, într-o ediţie aniversară, cum am trăit acel moment. În memoria Seniorului, reiau acel scurt text şi unul dintre răspunsurile sale din acel interviu pentru care sunt onorat şi astăzi.

***

Un birou şi un scaun, asta era toată mobila din anticameră. Şeful de cabinet era un bărbat tânăr şi cam gras pentru vârsta lui. Atunci mi-a trecut prin cap că e discipolul Seniorului, aşa cum, în tinereţe, Seniorul stătuse, ca secretar, sub aripa fostului preşedinte. Şi mi s-a părut că grăsanul nu are figură de viitor lider. I-am spus că sunt reporter la NU şi că, evident, venisem pentru un interviu. A intrat în cabinet şi s-a întors după două sau trei minute. Mi-a spus că pot să intru.
“De unde eşti?”, m-a întrebat omul aşezat la biroul de lemn masiv din dreapta. “De la revista NU din Cluj”, am îngăimat. “De la NU?”, şi faţa i s-a înseninat brusc. “Pentru NU am întotdeauna timp. Lăsaţi-mă singur cu tânărul de la Cluj”, le-a ordonat celor cinci sau şase bătrâni din încăpere, care discutau între ei. Au ieşit cuminţi, fără să crâcnească.
“Ia loc”, mi-a spus Corneliu Coposu. A stins ţigara şi, imediat, a luat alta din pachetul de Kent de pe masă. Şi-a aprins-o calm în timp ce eu scoteam stingher reportofonul din buzunar. “Ce vrei să mă întrebi?”.
Se întâmpla prin martie 1991 (dacă-mi aduc aminte bine). Aveam aproape 22 de ani. Eram un “aspirant” imatur, timid şi dezorientat. În faţa mea stătea un bărbat dintre aceia care dau palme istoriei. Mă tratase astfel pentru că reprezentam o idee. Mă respecta pentru că eram de la NU…

***

“Există o reticenţă în rândul unor alegători privitoare la o aşa-zisă vendetta care ar avea loc în cazul preluării puterii de către Partidul Naţional Ţărănesc. Ce le-aţi spune acestor alegători?

Corneliu Coposu: Într-adevăr, a existat o acţiune vastă de dezinformare şi de intimidare a opiniei publice, făcută în scop electoral. Noi am afirmat, şi ne menţinem punctul de vedere, că suntem un partid categoric împotriva comunismului. Această atitudine a noastră a fost interpretată, prin dezinformarea celor neorientaţi, ca o atitudine împotriva comuniştilor. Nu avem nimic de împărţit cu foştii membri ai Partidului Comunist. Atitudinea noastră este clară şi categorică. Am arătat că, din sondajele pe care le-am făcut, adeziunea la Partidul Comunist şi obligaţia unor oameni de a plăti cotizaţii şi de a deţine un carnet de partid nu au fost fructul unei orientări ideologice, ci o tendinţă de prezervare a situaţiei profesionale sau fructul unor presiuni exercitate de familie, de societate, de locul de muncă şi chiar de organele represive. Nu socotim această înscriere în partid ca un capitis diminutio al celor care au acceptat să se înscrie, fără să desfăşoare activitate politică propriu-zisă, între cadrele Partidului. Şi nu le facem acestora un reproş, dimpotrivă: am primit foşti membri de partid în partidul nostru. Sigur că facem o distincţie a celor care au făcut parte din nomenclatură, care s-au pretat la crime împotriva poporului. Cu aceştia noi nu avem nimic de împărţit şi lăsăm justiţia să se pronunţe asupra activităţii lor. Sigur că acţiunea de dezinfomare a prins, mai cu seamă că oamenii, complet rupţi de realităţile politice, sunt timoraţi şi îşi tem situaţia şi viitorul. Şi noi am fost arătaţi în mod deliberat ca oameni care vor exercita acţiuni de răzbunare împotriva foştilor membri de partid. Sigur că este vorba despre o calomnie la adresa noastră.
Noi avem toate principiile născute din doctrina moralei creştine. În calitatea asta, nu putem fi răzbunători şi nu-i putem urmări pe oamenii care au fost adversarii noştri politici. Şi nici măcar nu avem intenţia de a ne implica în urmărirea celor care s-au făcut vinovaţi de grave transgresiuni împotriva poporului român. Acolo este rostul justiţiei să-şi spună cuvântul. Noi nu am făcut niciun fel de obstacole celor care vor să se integreze în noua societate românească şi îi considerăm ca fiind cetăţeni onorabili, care pot să-şi desfăşoare activitatea fără restricţii. Aceeaşi atitudine am adoptat-o şi în ce-i priveşte pe oamenii oneşti, care şi-au făcut datoria lor patriotică, aparţinători vechilor structuri represive ale dictaturii comuniste. Suntem de părere că un stat modern nu poate exista fără un serviciu de informaţii bine organizat şi că acest serviciu, şi în trecut, a fost slujit de nişte oameni în marea lor majoritate oneşti, care şi-au făcut datoria. În ce-i priveşte pe aceia care au depăşit cadrele datoriei, aceeaşi soluţie, preconizată celor care au săvârşit crime şi abuzuri fiind încadraţi în Partidul Comunist, li se aplică şi acestora.”

Post Scriptum, după o oră. Ca să vedeţi cum funcţionează subconştientul… Eu n-am legat, conştient, ziua de 20 mai cu amintirea lui Corneliu Coposu decât pentru că el reprezintă simbolul acelor primi ani de opoziţie şi îndârjire. Dar 20 mai era şi ziua sa de naştere, lucru pe care îl ştiusem şi îl uitasem. Probabil aşa se explică mai bine cum am ajuns să compun postarea de mai sus.
Seniorul ar fi împlinit 95 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!