“Filmul american este cel mai important purtător inconştient de propagandă din lumea de azi. E un uriaş distribuitor de opinii, capabil să standardizeze ideile şi obiceiurile unei naţiuni. Pentru că sunt făcute să răspundă cererilor pieţei, filmele reflectă, prezintă şi chiar exagerează tendinţele de masă, în loc să stimuleze noi idei.”

Citatul este din faimoasa carte “Propaganda”, de Edward Bernays, apărută în 1928. Mi l-am amintit şi l-am căutat pentru că se potriveşte de minune mai multor candidate la Oscarul pentru cel mai bun film, însă acum vreau să-l leg doar de unul dintre ele:
“Zero Dark Thirty”.

Comandoul de Navy SEALs care pătrunde în casa unde se ascunde Osama bin Laden / Foto: Columbia Pictures (c) wp.com

*

Distribuit sub sloganul “The Greatest Manhunt in History”, filmul regizoarei Kathryn Bigelow (premiată cu Oscar în 2010 pentru “The Hurt Locker”) reprezintă versiunea oficială – cea cu care publicul din toată lumea trebuie să rămână – a urmăririi şi executării lui Osama bin Laden de către CIA.

Spun “versiunea oficială” pentru că, în ciuda acuzaţiilor că ar susţine tortura ca metodă şi că, deci, ar fi, vezi Doamne, “incomod” pentru autorităţile americane, “Zero Dark Thirty” nu putea fi realizat la acest nivel excepţional fără colaborarea şi ajutorul direct al structurilor militare. Nici un scenarist, indiferent de experienţa sa de front (iar Mark Boal o are), şi nici un regizor, oricât i-ar fi de bune sursele (şi Bigelow se laudă cu asta), nu pot să refacă o asemenea istorie de 10 ani fără a avea acces la dosar (inside information), consultanţi de specialitate din serviciile secrete şi ajutor logistic pentru tehnica de luptă şi detaliile unei misiuni de asemenea importanţă.

Să luăm, de exemplu, doar construirea, la scară 1:1, a “fortăreţei” (cum i se spune în film) în care se ascundea bin Laden. În lipsa unor descrieri amănunţite – fotografiile n-ar fi fost suficiente -, cele mai intense momente ale filmului, şi anume asaltul comandoului de Navy SEALs asupra clădirii, n-ar fi fost posibile sau n-ar fi avut impactul scontat.

Excepţională, pe lângă această reconstituire, este şi inducerea în mintea spectatorului a sentimentului de neputinţă pe care îl trăiesc agenţii CIA trimişi în Pakistan. Într-o societate ostilă precum cea musulmană, nimic nu este sigur pentru un occidental: numele pot fi false, indiciile – otrăvite şi orice ieşire pe stradă poate aduce moartea. (Ceea ce face succesul operativ, nu-i aşa, cu atât mai meritoriu.)

De altfel, şi aici revin la ideea de “versiune oficială”, tot filmul este un elogiu subtil al statului american, al succesiunii profesioniste care începe cu strângerea şi prelucrarea de intelligence şi care continuă cu decizii politice îndelung cântărite şi aplicarea lor eficientă. Felul în care personajul principal, analista Maya (despre care Bigelow susţine că ar fi un personaj “compozit”), pune presiune pe şefii ei din CIA şi îi convinge să treacă la fapte este pe cât de neverosimil, pe atât de plăcut în mintea spectatorului de cinema.

(Paranteză: din această perspectivă, n-am putut să nu mă gândesc la funcţionarea statului nostru, care-şi “permite” să trimită în funcţii esenţiale personaje fără un minut de experienţă în acel domeniu, a căror incompetenţă e trivială şi care, în consecinţă, pot fi “anihilate” informativ fără eforturi deosebite.)

Asta înseamnă propagandă reuşită: inocularea încrederii în “sistem” şi a mândriei că eşti parte dintr-o “naţiune măreaţă”. Totul, într-o poveste filmată excelent, a cărei minuţiozitate nu poţi să nu o admiri. Ce mai contează tortura dacă nimeni nu se mai atinge de homeland ? :)

*