De ce, după dezbateri precum cea de la Palatul Parlamentului, comentăm mult mai mult răspunsurile date unor întrebări ne-politice? Aş zice chiar că, în cazul unui alegător nehotărât, acele răspunsuri vor atârna mai greu în opţiunea sa finală decât viziunile electorale sau abilităţile de scrimer verbal ale candidaţilor. Concret – de ce, acum, ni se pare mai important pe cine au numit ca reper moral şi ce faptă şi-a considerat-o fiecare ca fiind “cea mai bună”?

Arată-te şi vulnerabil. E un paradox frumos, pe care sociologii şi psihologii ar trebui, cred, să-l analizeze: vrem ca preşedintele să fie un bărbat adevărat, să “citim” în atitudinea sa un soi de siguranţă potenţială, pe care ne-ar asigura-o în caz de ciocnire cu un inamic extern, dar, în acelaşi timp, ne dorim ca, atunci când vine vorba despre sine, să fie capabil să-şi dezvăluie măcar o vulnerabilitate, eventual chiar din proprie iniţiativă.
Aceasta e o “cucerire” recentă, un efect al androginizării sociale şi mediatice. Pe de o parte, mecanismul mental cu pricina spune că un bărbat e mai puternic dacă are curaj să-şi arate şi punctele slabe, iar, pe de altă parte, alegătorul are nevoie să i se confirme că acela pe care îl va vota nu e vreun “supraom”, ci, la o adică, se bucură şi suferă din motive asemănătoare cu ale sale, deci lumeşti.

Nu minţi! În acest caz, lucrurile sunt mai simple. Unul dintre criteriile pe care trebuie să le bifeze candidatul e încrederea transmisă votantului (mai nou, telespectatorului). Cabotinul e un instrument dezacordat, iar carcasa goală răsună la cea mai mică atingere a minciunii. În plus, actorii geniali sunt rari, puţini se fac politicieni şi totdeauna se va găsi un critic care să-i dibuiască. De aceea, sinceritatea e o reţetă infailibilă, mai ales dacă nu e extrasă cu cleştele.

Dezvăluie un “colţ” intim. Omul simplu vrea să ştie cum trăiesc celebrităţile. E un enunţ atât de evident, încât nu necesită vreo demonstraţie. În situaţii electorale, ridicarea vălului măcar de pe un colţişor al vieţii private se impune. Când politicianul dezvăluie unei audienţe naţionale un episod ştiut până atunci doar de cei apropiaţi, privitorul se simte, pentru o clipă, un prieten căruia i se face o confesiune, un necunoscut cu care foarte-cunoscutul de pe ecran ar putea, la o adică, să bea o bere. Pătrunderea, chiar şi fulgurantă, în cercul intim al unei personalităţi poate atinge acel locşor din creier unde se coc, răbdătoare, deciziile sensibile.

Românii vor ca preşedinte un “dur cu inimă tandră”. Asta e convingerea mea. Dacă aşa stau lucrurile, încercaţi să vă imaginaţi cum au receptat ei răspunsurile lui Geoană cu Patriarhul Daniel şi cu soacra, al lui Antonescu cu Tudor Chirilă sau al lui Băsescu despre copilul creştinat.