Am tradus din engleză trei pasaje din discursul de acceptare a Premiului Nobel pe care Mario Vargas Llosa l-a ţinut în 7 decembrie la Academia Suedeză. Textul integral poate fi citit aici, iar alte fragmente traduse în română, aici.

*

(…) “Graţie literaturii şi stării de conştienţă pe care o creează, dorinţelor şi dorurilor pe care le inspiră şi dezvrăjirii pe care o resimţim când ne întoarcem dintr-o expediţie în teritoriul fanteziei, civilizaţia este astăzi mai puţin crudă decât în vremurile când povestitorii începeau să umanizeze viaţa cu legendele lor. Fără cărţile bune pe care le-am citit, am fi mai răi decât suntem, mai conformişti, mai pasivi, mai supuşi, iar spiritul critic, care e motorul progresului, nici măcar n-ar exista.

La fel ca scrisul, cititul e o formă de protest împotriva neajunsurilor vieţii. Când căutăm în ficţiune ceea ce lipseşte din vieţile noastre, transmitem, fără a fi nevoie să o spunem sau chiar fără a conştientiza, că viaţa nu ne satisface setea de absolut – temelia condiţiei umane – şi că ar trebui să fie mai bună. Inventăm ficţiuni pentru a trăi cumva nenumăratele vieţi de care ne-am dori să avem parte în timp ce abia dacă dispunem de aceasta, unica.” (…)

*

“Fără ficţiune, am fi mai puţin conştienţi de importanţa libertăţii şi de iadul în care se transformă viaţa când e călcată în picioare de un tiran, de o ideologie sau de o religie. Pe cei care se îndoiesc că literatura ne cufundă într-un vis de frumuseţe şi fericire şi că, mai mult decât atât, ne pune în gardă în privinţa oricărui tip de opresiune, pe aceia întrebaţi-i de ce toate regimurile decise să controleze vieţile cetăţenilor din leagăn până în mormânt se tem atât de mult de literatură, încât instituie cenzura şi îi supraveghează permanent pe scriitorii independenţi.

O fac fiindcă sunt conştiente de riscul de a permite imaginaţiei să hălăduiască liberă, o fac pentru că ştiu cât de seducătoare devine ficţiunea atunci când cititorul compară libertatea din cărţi cu frica şi cu obscurantismul care pândesc în lumea reală.

Fie că vor sau nu, indiferent dacă sunt sau nu conştienţi de acest lucru, scriitorii transmit nemulţumire prin poveştile lor, demonstrând că lumea este rău aşezată şi că fantezia te îmbogăţeşte mai mult decât rutina zilnică. Dacă acest fapt prinde rădăcini în sensibilitatea şi în conştiinţele lor, cetăţenii devin mult mai greu de manipulat şi mai puţin dispuşi să accepte minciunile anchetatorilor care ar vrea să-i convingă că viaţa din spatele gratiilor ar fi una mai sigură şi mai bună.” (…)

*

“Cu toate că e o muncă foarte grea şi mă face să transpir sânge, cu toate că, la fel ca orice scriitor, trăiesc uneori sub ameninţarea blocajului şi a lipsei de inspiraţie, nicicând nu savurez viaţa mai intens decât în lunile şi anii în care construiesc un roman, de la începuturile sale nesigure, trecând prin amintirea unei experienţe care devine o nelinişte, un entuziasm, un vis diurn ce germinează într-un proiect, până la decizia de a încerca să metamorfozez acel nor de fantome într-o poveste.

Scrisul e un stil de viaţă, spunea Flaubert. Da, fără îndoială, e un mod de a trăi laolaltă cu iluzia şi cu bucuria, e un foc care-ţi împrăştie scântei în cap, luptându-se cu cuvintele neascultătoare până ajunge să le supună, explorând lumea largă precum un vânător care-şi urmăreşte prada, şi toate astea pentru a hrăni embrionul unei ficţiuni şi a potoli voracele apetit al poveştii care, ca orice poveste, pe măsură ce creşte ar vrea să le devoreze pe toate celelalte.

Când încep să simt ameţeala unui roman pe cale de a se naşte, când văd că prinde formă şi pare că va putea trăi, cu personaje care se mişcă, acţionează, gândesc, simt şi pretind respect, cărora nu mai am cum să le impun comportamente arbitrare sau să le privez de voinţă proprie fără a le ucide sau fără a diminua puterea de convingere a poveştii – acea experienţă continuă să mă vrăjească la fel ca prima oară, ameţindu-mă şi împlinindu-mă ca şi cum aş face dragoste zile în şir cu femeia iubită, săptămâni, luni, neîncetat.” (…)

*