Anul ăsta am trăit tot felul de premiere, în special datorită cărții. Cea mai recentă: am văzut cetatea de scaun a lui Ștefan de la Suceava.

N-am mai spus-o niciodată public: eroul copilăriei mele a fost Ștefan cel Mare. Găsisem în casa de la țară a bunicului din partea tatălui vreo trei sau patru cărți vechi, mâzgălite și rupte pe alocuri, despre care cred că erau un fel de manuale de școală primară de la începutul secolului XX.

Cuprindeau tot felul de istorioare romanțate despre domnitori, laolaltă cu poezii, parabole biblice, exerciții logice și descrieri elogioase ale unor locuri din țară. Copiii erau crescuți, am dedus din aceste cărți, să fie evlavioși și să-și iubească tradițiile.

Bineînțeles că noi, astăzi, am spune că e vorba de mitizare și de o istorie mult înfrumusețată, dar ce popor nu are nevoie de modele? Cine nu-și reconstruiește trecutul pentru a-și motiva prezentul?

Ei bine, Ștefan era foarte prezent într-una dintre aceste cărți.

Erau acolo povești despre viața lui, începând din copilărie (când cel mai bun prieten îi este spânzurat de tătari - faimoasa istorie a Stejarului din Borzești), trecând prin adolescență (nunta de la Reuseni, când Ștefan e martor la asasinarea de către Petru Aron a tatălui său, domnitorul în funcție Bogdan al II-lea, și jură să se răzbune, ceea ce va și face), până la întâlniri secrete cu Vlad Țepeș (care-l ajută să preia tronul Moldovei) și tot felul de momente de vitejie din bătălii (de pildă, când cade de pe cal și aprodul Purice îi salvează viața, dându-i calul lui).

Acestor povești li s-a adăugat filmul cu Gheorghe Cozorici în rolul domnitorului (mă emoționează și azi coloana sonoră a lui Teodor Grigoriu...)

Devenisem un "fan" atât de mare al acestui Ștefan hiperbolizat, încât, în clasa întâi, când învățătoarea ne-a dus la teatru să vedem o piesă care-l avea ca personaj principal, și când am văzut că actorul nu semăna deloc cu Ștefan-cel-din-mintea-mea, impunător, cu voce baritonală și plete blonde, ba chiar purta o perucă evidentă, cu niște lațe șatene ce-l făceau complet necredibil, am exclamat, în plină liniște a sălii, cu toată seninătatea copilului dezamăgit: "Ce mai Șteeefan...!"

Au trecut peste 40 de ani de atunci și acum, într-o seară friguroasă de noiembrie, am intrat în Cetatea din Suceava cu gândul că, într-un fel, îl voi regăsi pe Ștefan (și pe mine, cel de odinioară).

Era duminică seară și în toată cetatea nu eram decât trei oameni: soția mea, minunatul Arthur Suciu, care ne-a fost gazdă și ghid, și cu mine.

Și mi s-a părut că cetatea Sucevei, de pe meterezele căreia se vede tot orașul, e o comoară. Că merită să fie refăcută integral, cu toate zidurile și crenelurile și scările sale secrete, inclusiv cu o sală a tronului care să reconstituie, pe cât posibil, decoruri din secolul XV, că acolo se pot turna filme și se pot spune toate acele misterioase povești dinastice care azi sunt doar întrezărite pe un touchscreen de la subsol.

A doua zi, luni (20 noiembrie), am fost invitat să vorbesc despre cartea mea la Universitatea din Suceava, care se numește, cum altfel, Ștefan cel Mare. Și am vorbit despre rețele și despre identitate, despre cum personajul pe care-l creăm în mințile urmăritorilor noștri parc-ar vrea să spargă ecranul și să ne înlocuiască.

La final, după ce aproape toată lumea plecase din amfiteatru, doamna de la librărie care venise cu cărți pentru eventualii doritori, și care asistase la toată prezentarea mea, mi-a spus că a cumpărat și ea un exemplar, pe care vrea să i-l dea fiului ei, fiindcă își dorește foarte mult ca el să devină student.