Cu cât se adună mai mulţi ani de guvernare în contul UDMR, cu atât se înmulţesc măsurile de segregare a minorităţii maghiare din România. Jucându-şi cărţile cu o măiestrie răbdătoare, Uniunea a reuşit să-şi transforme cele 7 procente în cifra magică a oricărei formule majoritare. Şi, pentru că nimeni nu-şi mai face calculele fără maghiari, UDMR îşi poate face mai toate calculele indiferent de români.

Înţeleg raţiunea politică pentru care liderii celor trei partide mari au ţinut să fie prezenţi la Congresul de la Oradea. O ştim cu toţii: fără maghiari, PDL nu poate rămâne la putere, iar PNL şi PSD nu strâng suficient pentru o moţiune de cenzură. Alte combinaţii nu există, căci UNPR e un grup artificial, creat pentru a asigura o majoritate, fie ea şi fragilă, şi, deci, nu va trece de bunăvoie în opoziţie.

Înţeleg că retragerea lui Marko Bela din funcţia de preşedinte al UDMR e un pretext la îndemână pentru atitudinea lui Antonescu, Boc şi Ponta, care s-au vrut elogioşi cu ţintă individuală, dar n-au trecut de stadiul slugarnic la modul general. Nimănui nu-i convine să înghită în public, dintr-o dată, o mare cantitate de delicatese, şi-atunci e omeneşte să spui că savurezi rafinamentul şi respecţi calitatea.

Înţeleg ordinea intonării imnurilor la Congres, la fel cum înţeleg şi urmărirea cu obstinaţie a autonomiei teritoriale. În prima chestiune, liderii maghiarilor susţin că imnul Ungariei este cântecul sfânt al naţiunii lor, iar identitatea şi sentimentul apartenenţei nu pot fi impuse nimănui. Cât priveşte agenda politică a UDMR, adoptarea Legii minorităţilor – anunţată deja de noul preşedinte, Kelemen Hunor, ca fiind obiectiv proxim – n-ar face decât să mineze coabitarea din Transilvania, prin instaurarea maghiarei ca limbă cvasi-oficială în zonele cu procente semnificative şi prin finanţarea de la bugetul de stat a completei izolări educaţionale pe criterii etnice. Şi să nu-mi spună nimeni că, astfel, UDMR caută integrare europeană.

Le înţeleg pe toate. Am încercat să mă pun şi în pielea unui minoritar şi am realizat că nu e uşor să te păstrezi neîncrâncenat şi nici să te eliberezi de mefienţe în raport cu majoritatea.

Ceea ce nu pot desluşi este cum a ajuns politica naţională, în România, să fie asociată cu zărghiţii şi fanaticii, de ce oamenii echilibraţi şi maturi de la putere nu-şi asumă integral condiţia istorică şi, mai presus de toate, ce viitor pot avea copiii noştri într-o ţară condusă de bărbaţii demni Antonescu, Boc şi Ponta.

*