Iulian Comănescu mi-a lansat şi mie provocarea de a găsi explicaţii pentru criza de brand a presei scrise. Unde am greşit, se (şi ne) întreabă el: cum se face că “majoritatea brandurilor cu reputaţie din presa românească îşi pierd ceea ce au mai bun”, cum s-ar repartiza vina pe “diferiţii manageri”?
Cele patru motive pe care le propune el sunt, toate, valide: lipsa de charismă, subordonarea unor redactori-şefi faţă de publisheri, renunţarea la idealuri şi crearea de idoli din unii “subiecţi”. Ce-aş mai putea spune în plus?
Aş putea începe cu mine. Unde am greşit eu? Sunt în stare să mă obiectivez şi să recunosc public? Încerc. Şi, pentru că dezbaterea lansată de Comănescu vizează marile titluri, mă voi referi doar la “Cotidianul”. Ce am făcut înainte, la Cluj, nu are legătură cu criza de brand a presei centrale.
M-am opus, pe cât am putut, concedierilor. Am amânat “tăierea cozii” în cazul unor discrepanţe între salariu şi volumul de muncă, precum şi în ceea ce priveşte randamentul sincopat al unor secţii. Eram convins că, pentru un ziar destinat cititorilor “de elită”, specializarea redactorilor e o binefacere şi că, în consecinţă, sunt permise şi fireşti oscilaţiile de creativitate şi de energie investită. M-am autosugestionat că există suficient public interesat, simultan, şi de culisele politicii, şi de evoluţia acţiunilor la bursă, şi de cele mai bune cărţi proaspete, şi de salvarea planetei, şi de manevrele din piaţa de media, şi de credinţă, şi de erezie, şi de poveştile marilor campioni, şi de dramele marilor învinşi, şi de, şi de. Nu există. Nu e suficient.
Am crezut că strania coabitare a unor opinii politice (uneori) radical diferite va fi percepută la adevărata ei valoare, de agora, şi va fi gustată ca spectacol de idei, în beneficiul ziarului. M-am înşelat. Din perspectiva imaginii şi a marketingului, coerenţa bate democraţia. Când vine vorba de tiraj sau de rating, obsesia zdrobeşte orice polemică decentă, simplismul e mai uşor de digerat decât nuanţa, iar lovirea insistentă a aceluiaşi punct este mult mai gustată decât şerbetul nonviolenţei.
M-am iluzionat că o redacţie vie şi un conţinut sănătos vor vindeca şi tabelele contabile.
Am greşit.
*
De ce ne-am pierdut aura, noi, presa scrisă? Pentru că, lipsiţi de o susţinere publică serioasă, n-am mai fost presă şi n-am mai fost scrisă.
I-am tolerat sau chiar i-am iertat pe aceia dintre noi care au devenit vehicule umile pentru interese politice şi compromisuri publicitare sau, dimpotrivă, pe turnătorii preschimbaţi în brokeri de putere. I-am înţeles pe cei care au închis ochii la “pi-ar” de dragul unei excursii în vreo ţară visată sau al unui weekend liber care să le mai alunge frustrările. I-am acoperit pe cei care au luat plicul ca să susţină “inteligent” aripa lui X din partidul Y.
Am acceptat să fim conduşi de şefi pe care îi dispreţuim din considerente etice sau a căror semnătură nu o respectăm nici stilistic, nici emoţional. Nu ne-am delimitat de ubicuii comentatori care ne “reprezintă” la televiziunile de ştiri. Nu ne-am văzut de propria ogradă: nu ne-am mulţumit cu bucuria dimineţilor în care ne căutăm numele prin pagini. Am învăţat să ne “descurcăm”. Am ajuns interlopii unei meserii nobile. N-am mai fost nici presă, nici scrisă.
Am greşit.
Comentarii