În România, 2014 va fi, în primul rând, anul alegerilor prezidenţiale. Miza e, din nou, imensă, şi nu doar pentru că preşedintele numeşte premierul şi pe şefii serviciilor secrete, nu doar pentru că e comandantul suprem şi dirigintele diplomaţiei, ci mai ales fiindcă, spre deosebire de 1996, 2000 sau 2004, taberele nu mai sunt delimitate limpede, albul s-a pătat, negrul poartă măşti colorate şi, în general, e o lipsă cvasi-totală de repere politice şi morale.

Mediile interne şi externe în care se va decide numele viitorului preşedinte sunt dominate de paradoxuri. Din aceste paradoxuri derivă căutarea haotică a unor noi lideri, respingerea sistemului şi agăţarea de cauze mai mici sau mai mari – vizibile cu precădere pe reţelele sociale, unde iluziile electrizează instantaneu.

Mediul 1: televiziunile de ştiri. Ceea ce, în campania din 2009, era o anomalie – refuzul opiniei diferite – a ajuns regulă. Desfiinţarea cu intenţie a persoanei ca persoană, răstălmăcirea conştientă a adevărului, anularea prin autocenzură a rolului esenţial al jurnalistului (de a face public orice abuz de putere, nu doar pe acelea comise de adversarii patronatului), defăimarea justiţiei prin apologia sau căinarea unor infractori condamnaţi definitiv, îndrituirea unor slalomişti ai eticii de a apărea ca jaloane cotidiene – toate acestea au făcut din televiziunile de ştiri o putere para-statală, una care periclitează democraţia şi care subminează reţeaua fină a convieţuirii nonviolente.

Un preşedinte bun trebuie să vorbească despre această ameninţare cu riscul de a nu fi ales.

Mediul 2: protestele. În România, orice opţiune ideologică e inclusă în contrariul său. Cei care, de dragul pământului natal, se opun exploatării cu cianură şi fracturării hidraulice fac parte, dacă lărgim cadrul, dintre activiştii noii religii mondialiste – ecologia. Sunt, simultan, naţionalişti şi internaţionalişti. Mai departe, adepţii noii stângi, oripilaţi de jugul bancar şi de expansiunea multinaţionalelor, deci duşmani ai globalizării economice, sunt deopotrivă militanţi ai corectitudinii politice, adică varianta spirituală a imperialismului american. Se bat cu ei înşişi în propria avangardă. În fine, nostalgicii României patriarhale – noua dreaptă tradiţionalistă – se alătură mişcării antioccidentale pe temeiul salvării neamului, dar aplică un dublu standard: conceptul de proprietate merită să fie apărat numai când e vorba de ce e al nostru.

Un preşedinte bun trebuie să nu se mintă pe sine şi nici electoratul: activismul fără soluţii e antinaţional.

Mediul 3: America versus Rusia. Paradoxul care va avea cea mai mare influenţă asupra vieţii noastre în următorii ani este răsturnarea polilor ideologici ai lumii, preschimbarea Americii, din model al libertăţii, în factor de presiune pentru nivelarea diferenţelor, şi poziţionarea Rusiei, din calcule geopolitice, ca apărătoare a valorilor tradiţionale. În această nouă confruntare, România este obligată să se aşeze (iarăşi) la mijloc. Pentru că nu poate nici să abdice de la orientarea euro-atlantică, dar nici să renunţe la ceea ce o defineşte. Vrem, nu vrem, o politică externă eficientă se va face punte între nevoia de siguranţă naţională (ceea ce ne trage către America) şi protejarea credinţei majoritare (ceea ce ne împinge spre Rusia). Acesta e cinicul adevăr.

Un preşedinte bun trebuie să înţeleagă şi să joace acest joc.

*

Date fiind cele trei medii şi consecinţele lor, ar trebui să se întâmple un miracol astfel ca, de la anul, să avem un preşedinte bun. Şi asta pentru că niciunul dintre candidaţii produşi (şi propuşi) de clasa politică nu e la nivelul acestor exigenţe. Dar noi credem în miracole. Majoritatea.