Politicienilor noştri le lipseşte şarmul. Mă uitam la un film vechi împreună cu soţia mea şi, din vorbă în vorbă, făcând comparaţie cu eleganţa lui Gregory Peck şi-a lui Roger Moore, am ajuns la această concluzie: despre niciunul dintre cei care iau decizii pentru România nu se poate spune că ar fi “un bărbat şarmant”. Să fie şi acesta un motiv pentru indiferenţa generalizată?

Cum arată un bărbat şarmant pentru voi, femeile?, am întrebat-o pe soţia mea. Ce caracteristici are? Atâta i-a trebuit. “Să fie educat, dacă se poate chiar citit, pentru a fi în stare de o discuţie interesantă, să fie manierat, să ştie să se îmbrace şi, mai important decât astea, să fie zâmbitor şi relaxat, să sugereze, nu să dea cu parul, să învăluie, să păstreze un mister. Să pară că ştie mai multe decât interlocutorii şi, la nevoie, chiar să ştie. Să nu fie dizgraţios din punct de vedere fizic, să transmită curăţenie şi respect de sine”.

I-am cerut exemple, bineînţeles. Nu m-am lăsat. (La televizor, Roger Moore, spion englez, vrăjea o doamnă cu umbreluţă, fără a bănui că şi ea se ascunde după aparenţe.) Spune-mi o persoană publică din România care îndeplineşte asemenea criterii grozave? “Pleşu, eventual”, mi-a zis soţia. Dar el nu face politică.

S-a mai gândit şi a reuşit, totuşi, să găsească un nume: Neagu Djuvara. Singurul bărbat şarmant care poate fi asociat – însă cu maximă largheţe – de clasa politică românească are 94 de ani…?

*

Continuarea poate fi citită aici.