Am dat pe Facebook peste acest afiş, care ne arată o seamă de tendinţe, foarte interesante, ale feliei sociale generic numite “manelişti”.

Fără dispreţ, fără lamentări, cam asta am “citit”:

– Prima şi cea mai simplă observaţie: aurul e valoarea supremă. Ne-o spune fontul ales pentru prezentare, nevoia de “strălucire”.

– Imaginea este inspirată de afişele filmelor hollywoodiene, cu eroul care iese din “întuneric” şi domină ansamblul. Mai mult, mesajele din dreapta sus, “Un – idol, un – artist, un – destin”, trimit cu gândul la trailer-ele superproducţiilor americane şi la vocea inconfundabilă a lui Don LaFontaine (One man, one battle, one destiny :) etc). Pentru sute de mii de fani, cântăreţul de manele înlocuieşte actorul-idol de peste ocean: el este modelul, viaţa lui trebuie să fie cunoscută, stilul său este cel de imitat.

– Artistic vorbind, faptul că manelistul este acompaniat de o orchestră simfonică – fie ea şi de “strânsură” – înseamnă că acest gen muzical a ajuns, fără îndoială, mainstream. Poate că asta n-ar fi chiar o surpriză, însă interesant e că, pentru a-şi consolida statutul de vedetă, el are nevoie să se vadă că a primit girul stilului clasic. Complexul de inferioritate e acolo, în toată splendoarea. (La fel de edificator e că dirijorul orchestrei e Mădălin Voicu, fiul celui mai important violonist român al secolului trecut, Ion Voicu. Dacă lăsăm la o parte etnia ca motiv de colaborare, dar şi întrebarea – “oare ce-ar fi zis tatăl?” :) , participarea la spectacol a lui Mădălin Voicu, care are studii serioase de muzică, e o recunoaştere implicită a dominaţiei manelelor şi o supunere faţă de tendinţă.)

– Tot despre nevoia de emancipare, despre dorinţa de a “promova” în altă categorie socială, ne vorbeşte îmbrăcămintea cântăreţului, cu precădere papionul. Maneliştii notorii ştiu că sunt dispreţuiţi de persoanele cu studii, de elitele reale, şi vor să iasă din zona interlopă, să părăsească periferia. Vor să fie consideraţi domni, nu ţigani. Aş îndrăzni să afirm chiar că ei şi aceia care îi consideră modele vor ţine foarte mult ca urmaşii lor să urmeze o facultate, “să aibă carte”, la fel cum au ţinut milioanele de ţărani aduşi să muncească în fabrici şi deveniţi falşi orăşeni.

– Problema cu această sete de emancipare – ne-o spune tot afişul – este că se loveşte inconştient de o altă valoare majoră a manelistului: violenţa. Pentru a-i spori cota imaginară, pentru a-l face “şi mai şi” în ochii admiratorilor, la brâul personajului este adăugată o centură tipică pentru boxul profesionist. Acest element se potriveşte cu papionul şi cu manşeta cu patru nasturi cam la fel de mult cât se potriveşte ceasul negru cu muzica simfonică.

– În fine, afişul ne mai spune ceva: în zona influenţei muzicale asupra maselor, nu există independenţă a stilurilor, aşa cum, în politică, nimeni nu mai ţine cont de ideologie. E un amestec fără sens între manele, muzică uşoară, pop, punk şi simfonic. A dispărut orice mândrie pentru auto-definire, curentele sunt ignorate, oportunismul e “rege”. Toţi vor să joace în acelaşi film, iar produsul final – v-aţi gândit cum sună? – e o manea cu orchestră de coarde interpretată cu accent ţigănesc de un tip îmbrăcat strident care se visează Lucian Bute de la Hollywood.

*