Niciodată nu mi-a plăcut expresia “Nimeni nu este de neînlocuit”. Da, viaţa merge înainte, toţi murim sau, uneori, plecăm neştiuţi undeva, însă, de pildă, pierderea cuiva drag sau eliminarea unui conducător bun nu pot fi compensate nici de trecerea timpului, nici de conservarea sistemelor sau, cu atât mai puţin, de perpetuarea speciei.

Vindecarea golului şi adaptarea la o nouă relaţie afectivă sau la o altă structură a puterii nu înseamnă că doi oameni ar putea fi interşanjabili. Detaliile sunt importante, pentru că dragostea bate eficienţa. De fapt, în lumea noastră, nimeni nu poate fi înlocuit cu adevărat: totul e personal şi unic.

Tragedia Poloniei ne stă mărturie. Da, îşi vor alege un alt preşedinte, armata nu le va rămâne fără comandanţi, nici serviciile secrete, nici banca naţională. Au fost distruse însă un întreg mecanism mental şi instituţional, o reţea subtilă de aşteptări şi linişti, iar naţiunea nu va mai fi aceeaşi. Cel mai bine a spus-o premierul Donald Tusk, la funeraliile de la Varşovia: “Lista victimelor este toată Polonia”.

Trecând într-un registru mai raţional, există câteva învăţăminte pe care (şi) românii ar trebui, ar merita, ar fi salutar să le tragă din catastrofa de la Smolensk şi din urmările ei.

Elita politică e imperioasă. Fracturile sistemului meritocratic şi promovarea, în schimb, a indivizilor obedienţi şi/sau şantajabili reprezintă bombe cu explozie întârziată puse la încheieturile statului. Persoanele cu dimensiune etică şi vocaţie de lider care ocupă funcţii esenţiale în România sunt atât de rare, încât e o continuă mirare cum de funcţionăm împreună. O singură paralelă edificatoare: dacă am fi fost noi în locul Poloniei, şef interimar al statului ar fi devenit Roberta Anastase.

Forţa de a nu te victimiza. Demnitatea, decenţa şi sobrietatea cu care polonezii au făcut şi fac faţă acestei pierderi, acestui şoc emoţional şi naţional, cu greu pot fi înţelese şi însuşite. Să nu te căinezi, să nu cauţi neapărat ţapi ispăşitori, să nu te repezi la simulacre de explicaţii, doar să suferi în tăcere, luminând din lacrimi, iată victoria. Este vreme şi pentru judecată, va veni şi timpul pedepselor.

Tradiţia manifestă. Ales de un popor religios, preşedintele Kaczynski n-a ezitat să se opună Europei celei mândre, să fie tratat drept ciudat, depăşit şi închistat: a apărat continuu tradiţia creştină şi a încercat, deşi fără succes, ca această sorginte să fie inclusă în Constituţia UE. La funeraliile sale, am văzut de ce: totul a stat sub semnul crucii.

Întâietatea în comunicare. S-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul despre accidentul (?) de la Smolensk, aşa cum nu avem certitudini nici despre alte evenimente care au schimbat istoria. Dar ce putem învăţa este că, mai ales în această epocă a informaţiei instantanee, cine comunică primul, cine manipulează întâi, cine hrăneşte la timp sevrajul unei populaţii dependente de ştiri, acela are mari şanse de a câştiga bătălia de imagine, care decide, în mare măsură, şi bătălia pentru putere şi vinovăţie. Va mai conta, oare, pentru percepţia de la nivel mondial, faptul că avionul polonez a efectuat o singură tentativă de aterizare, şi nu patru, cum s-au grăbit ruşii să anunţe? Câţi telespectatori au mai urmărit, câţi au mai fost atenţi şi-au aflat că, de fapt, pilotul vorbea perfect ruseşte şi mai aterizase la Smolensk, deci nu cunoştinţele sale lingvistice sau experienţa de zbor au dus la tragedie?

Prevenţia “Lebedei negre”. Într-o faimoasă carte apărută acum câţiva ani, filosoful şi finanţistul (da, cele două nu sunt incompatibile!) Nassim Taleb, un libanez ortodox care trăieşte în America, lansa fascinantul concept de “lebădă neagră” pentru acele evenimente istorice foarte puţin probabile, dar care, odată produse, modifică radical sistemul asupra căruia acţionează şi răstoarnă toate previziunile “specialiştilor”. Folosind acest concept, trebuie spus că liderii unui stat sunt datori, prin toate mijloacele şi inteligenţa lor, să încerce a preveni efectele dezastruoase ale eventualelor “lebede negre” negative, nu numai ale posibilelor catastrofe naturale. O asemenea “lebădă neagră” negativă s-a petrecut la Smolensk. Din această experienţă, (şi) românii trebuie să înveţe, de exemplu, că atâţia oficiali de vârf ai statului n-au ce să caute în acelaşi avion. Sau, şi mai important, că orice “lebădă neagră” anterioară, cum au fost masacrul de la Katyn pentru polonezi sau revoluţia din 1989 pentru noi, poate lovi din nou sub altă formă, stranie şi neîndurătoare, dacă nu este rezolvată o dată pentru totdeauna – dacă nu i se desluşesc toate aspectele, dacă morţilor nu li se cinsteşte memoria, dacă vinovaţii nu sunt arătaţi, dacă adevărul nu este spus complet şi public.

Nimeni nu este de înlocuit. Orice om e o “lebădă neagră”, neaşteptat şi unic. După fiecare dintre noi, nimic nu va mai fi la fel.

*