Victor Rebengiuc a fost invitat la TIFF 2010 în calitate de protagonist al filmului “Medalia de onoare”, regizat de Călin Netzer. Ambii aveau să fie premiaţi pentru această peliculă – Rebengiuc, pentru cea mai bună interpretare, iar Netzer, pentru cea mai bună regie.
“Medalia de onoare” e povestea unui pensionar care, dintr-o greşeală a Ministerului Apărării, primeşte o medalie aniversară pentru fapte de eroism, la împlinirea a 50 de ani de la finalul celui de-al doilea război mondial. Acest eveniment îi redă pofta de viaţă şi speranţa că-şi poate reface relaţia cu soţia, care nu-i mai vorbeşte, şi cu fiul, emigrat în Canada. În film apare şi Ion Iliescu, care-şi joacă propriul rol, cel de preşedinte care acordă medaliile într-o festivitate la Palatul Cotroceni.
Victor Rebengiuc (77 de ani) joacă grozav, premiul de la Cluj adăugându-se celor pe care le-a primit, pentru acest rol, la Salonic, Wiesbaden şi Torino. Discuţia de la TIFF Lounge a avut loc joi, 3 iunie, a doua zi după prima proiecţie a “Medaliei de onoare”…
*
– Aseară, la proiecţia filmului “Medalia de onoare”, aţi spus un lucru interesant şi straniu, că e prima dată când vedeţi acest film pe marele ecran…
– N-am avut ocazia să-l văd în altă parte, pentru că n-a rulat în ţară până acum. A fost numai în străinătate…
– … iar într-un recent interviu, mărturiseaţi că nu vă prea place să vă vedeţi, să vă recunoaşteţi, că vi se pare că vă uitaţi la altă persoană…
– Asta era la începutul carierei. Între timp, m-am obişnuit şi mă pot uita. Dar sunt filme care nu-mi plac din momentul în care le fac, şi-atunci nu vreau să le văd…
(voce din sală) – Dacă nu vă plac, de ce le mai faceţi?
– Neplăcutul apare în timpul lucrului şi nu poţi să pleci…
– Senzaţia de aseară care a fost, când aţi văzut filmul pentru prima dată?
– Una foarte plăcută. Filmul mi-a plăcut în totalitate. E foarte bine făcut; şi din punctul de vedere al regizorului, şi din punctul de vedere al scenariului, şi al actorilor. Mi-a mers la inimă.
– Pentru cei care nu ştiu, domnul Rebengiuc a primit premiu de interpretare pentru acest rol la Festivalul Internaţional de Film de la Salonic…
– Aşa se spune, eu nu ştiu, n-am fost acolo… 
– Nu l-aţi primit?
– Ba da, am primit de la Salonic o medalie…
– … de onoare
– … o medalie cu chipul lui Alexandru cel Mare.
(întrebare din sală) – Călin Netzer spunea că unul dintre motivele pentru care a acceptat acest scenariu a fost posibilitatea de a lucra cu dumneavoastră, ceea ce m-a făcut să cred că scenariul a beneficiat de susţinerea dumneavoastră. Greşesc?
– Da. Eu nu cunoşteam scenariul şi am aflat de la Călin. Citind scenariul, el m-a văzut pe mine în rolul principal, m-a solicitat, iar eu, după ce l-am citit, am acceptat. Pe Călin îl cunoşteam de când era student în ATF (Academia de Teatru şi Film – n.M.M.) – aşa-i spunea pe vremea când eram eu rector -, era un copil foarte drăguţ, cu un permanent zâmbet pe buze, şi îl apreciam. Când mi-a făcut propunerea, am primit-o cu multă dezinvoltură. (…) Oricărui actor îi plac asemenea personaje, care au o mulţime de faţete, în care poţi să demonstrezi stări diferite. Nimeni nu vrea să joace un personaj liniar…
– Personajul dumneavoastră din “Medalia de onoare” îşi toarnă fiul la Miliţie, aproximativ în 1988, pentru că nu concepe ca el să fugă din ţară…
– Un tată care-şi iubeşte copilul…
– … cu mintea de acum, dacă aţi avea 30 de ani, dumneavoastră aţi rămâne în ţară?
– În condiţiile actuale?
– În condiţiile actuale.
– Da, dacă aş avea 30 de ani şi aş fi nebun… (râsete în sală)
– Făcând o comparaţie – de ce se pleca atunci şi de ce se pleacă acum…
– Motivele sunt diferite, dar foarte asemănătoare. În ceea ce mă priveşte, aş fi avut ocazia să plec; dar nu plec, şi nu aş pleca, pentru că nu pot să renunţ la profesie. Îmi iubesc atât de mult profesia şi nu pot s-o fac decât în limba română. Am atâtea exemple de colegi care au plecat în străinătate, oameni cu foarte mult talent, şi care nu s-au putut realiza pentru că nu posedă limba. Nefiind crescut într-o limbă, e foarte greu s-o stăpâneşti la perfecţie.
Am încercat: în două spectacole de-ale lui Purcărete am jucat în limba franceză, pe care o înţeleg şi o vorbesc aproximativ, dar a fost înfiorător şi nu mai vreau să repet experienţa asta; pe scenă nu eram preocupat decât de ceea ce am de spus, de corectitudinea cu care voi spune, să nu cumva să greşesc un accent, şi nu mai eram deloc actor. Nu mai jucam, nu mai ştiam ce personaj se află în faţa mea, nu mai ştiam cine sunt eu şi ce vreau să demonstrez. Eram calat pe limbă şi crispat. Deci, dacă aş fi avut puterea să renunţ la profesie, aş fi rămas prin străinătate, iar acum, dacă aş avea-o, la fel, aş pleca.
– Fiul dumneavoastră e în ţară?
– Da, este în ţară.
– Dar nu l-aţi sfătui să plece…
– Ba eu l-aş sfătui să plece. S-a întors de doi ani în ţară şi nu-şi găseşte de lucru. Când mă duc eu să intervin pe undeva, să-l angajeze cineva, nu vrea – “Ce te bagi, domnule?“. Nu vrea să uzeze de sprijinul meu. E un tip independent.
– Vedeţi mai puţină “lumină la capătul tunelului” decât acum câţiva ani?
– Tunelul e astupat de tot, e prăbuşit. Nu se vede nimic. (…)
*
(întrebare din sală) – Cum rememoraţi experienţa pe care aţi avut-o împreună cu regizorul Liviu Ciulei la filmul “Pădurea spânzuraţilor”?
– Legătura mea cu Ciulei nu ţine doar de “Pădurea spânzuraţilor”. El a fost regizorul sub îndrumarea căruia am debutat la Teatrul “Bulandra”. Pe urmă am jucat nenumărate spectacole în regia lui, el fiind la un moment dat şi directorul teatrului. Perioada lui de directorat rămâne perioada cea mai fastă a Teatrului “Bulandra”.
În momentul când a fost numit director, el avea deja proiectul “Pădurea spânzuraţilor” şi, după câteva zile, a plecat la filmare. Filma cu altcineva, Apostol Bologa (personajul principal – n.M.M.) era jucat de un alt actor – Şerban Canatacuzino. După vreo trei săptămâni, poate o lună, am primit un telefon de la el – “Vino până la teatru, vreau să stăm de vorbă”. M-am dus – credeam că e ceva legat de teatru – şi-mi spune: “M-am gândit să joci tu Apostol Bologa”. Eu am căzut jos: “Bine, dar îl joacă altcineva”… – “Da, dar e prea crud pentru rol”.
Eu am văzut probele cu Şerban Canatacuzino şi erau foarte frumoase – el avea un chip angelic, dar era prea tânăr, lipsit de experienţă. Ciulei m-a luat pe mine, care nu eram tipul ideal pentru personaj, mi-a vopsit părul, mi l-a făcut blond, mi-a ridicat nasul să fiu mai cârnuţ şi am început să lucrăm. Şi ne-am înţeles foarte bine.
(din sală) – Şi când filmul a câştigat premiul pentru regie la Cannes, ce-aţi spus?
– A fost de necrezut, pentru că era clar că nu putea să fie un premiu manipulat. A fost, în mod cert, un premiu câştigat pe merit de domnul Ciulei, şi ne-a surprins pe toţi. Dar lucrul cel mai frumos care ni s-a întâmplat a fost la sfârşitul lui ’65, anul în care s-a luat premiul de la Cannes. În perioada aceea, la fiecare sfârşit de an se organiza la Acapulco un festival internaţional al filmelor premiate în cursul anului. Nu era o competiţie, ci o trecere în revistă a filmelor premiate la festivalurile importante.
Foto: liternet.ro
Noi am mers cu “Pădurea spânzuraţilor” – Liviu, Anna Szeles şi cu mine (foto) – şi, după ce s-a prezentat filmul, am mai întârziat puţin cu nişte ziarişti. Când ne-am întors la hotel, unde erau toate delegaţiile, toţi cei care stăteau în grădină, la masă, s-au ridicat în picioare şi ne-au aplaudat. A fost cel mai formidabil premiu pe care l-am primit, pentru că erau numai oameni de film – regizori, scenarişti, critici, actori…
(din sală) – Primul film în care v-am văzut eu a fost “Moromeţii”. Ce ne puteţi spune despre experienţa turnării acestui film?
– Tot o întâmplare de genul ăsta a fost. Mie-mi plăcea foarte mult cartea, dar nu-mi trecuse niciodată prin cap că aş putea fi în stare să-l joc pe Ilie Moromete sau că i-ar trăsni cuiva prin cap să mă distribuie în Ilie Moromete. Stere Gulea (regizorul “Moromeţilor” – n.M.M.) a început pregătirea pentru film şi m-a solicitat pentru un rol mai mic – Dumitru a lu’ Nae. Avea pe altcineva în gând pentru Ilie Moromete. Acel cineva, însă, a fost atras de un alt proiect şi a renunţat la propunere, şi atunci Gulea mi-a spus mie, dacă vreau să joc.
Nu mi-a venit uşor, pentru că eu sunt născut la oraş, crescut la oraş, n-am avut rude la ţară de care să ştiu, iar în vacanţe rămâneam cu fratele meu mai mic şi băteam mingea de cârpă pe macadam, în Bucureşti… Nu mi se părea la îndemână să fiu ţăran, mai ales că exista această idee preconcepută, că Ilie Moromete este “arhetipul ţăranului român”. De unde să scot eu ţăranul român? Apoi m-am mai gândit că am jucat şi regi, deşi n-am fost rege niciodată, şi-atunci am zis “Hai să joc şi-un ţăran”. Că ţăranul e şi el ca tot omul, are nişte probleme şi se străduieşte să le rezolve.
Am făcut întâi o probă filmată şi a ieşit bine; arătam a ţăran, de unde se vede că, deşi sunt născut la oraş, ţăranul din mine iese la iveală. Pe urmă au venit filmările, când ne certam ca la uşa cortului, că aşa-i la ţară… Şi am filmat tot timpul cu cartea-n mână, în permanenţă am îmbunătăţit scenariul cu ajutorul cărţii. Cea mai importantă scenă a filmului nu era în scenariu şi am insistat eu s-o introducă – scena bătăii copiilor…
(din sală) – Întotdeauna vă implicaţi în modelarea scenariului?
– Depinde. Nu întotdeauna. La Pintilie, de exemple, n-aş îndrăzni. Pintilie este atât de bine organizat, ştie exact ce vrea şi ceea ce vrea este exact ce trebuie, încât n-aş interveni. Nici aici, la Călin (Netzer – n.M.M.), n-am intervenit. Dar la “Moromeţii” puteam compara scenariul cu cartea. Multe scene din carte erau foarte bune, foarte ofertante pentru actori, şi nu apăreau în scenariu, de-aceea am insistat să le introducem.
(altă întrebare din sală) – Aveţi filme sau spectacole de teatru la care aţi vrea să vă întoarceţi şi să schimbaţi ceva?
– Toate. În tot ce am jucat există porţiuni pe care, la momentul respectiv, n-am ştiut să le rezolv şi pe care le-am trecut, aşa, mai pe deasupra. La film e greu să faci asta, dar la teatru mă străduiesc, pe parcursul spectacolelor, să-mi îmbunătăţesc interpretarea. Niciodată nu consider că munca asupra unui rol se termină în momentul premierei. Eu continuu să lucrez asupra rolului şi pe distanţa vieţii spectacolului.
*
– M-aş întoarce la filmul “Medalia de onoare”. Jucând alături de Ion Iliescu, avându-l, oarecum, coleg de platou, i-aţi mai iertat din deciziile trecutului, l-aţi umanizat?
– Eu îl cunoşteam pe el de dinainte de revoluţie, pentru că mergea la teatru, era foarte amabil cu actorii, nu era încrezut. Faţă de ceilalţi oameni de partid, era mai deschis, se apropia mai mult. Sigur că rămâne comunist până în măduva oaselor…
În 1993, când am împlinit 60 de ani, m-a luat cineva de la spectacol şi, acasă, am găsit un coş mare de flori. “Ce e cu ăsta?”, îl întreb pe fii-miu. “Păi, a sunat la uşă, am întrebat cine e, mi-a spus că e de la preşedinţie, am deschis uşa şi era unu’ mare, cu coşul în braţe. I-am spus – tata nu e acasă, şi el a zis – Ştim.”
Era şi o scrisoare din partea lui Iliescu, un îndemn la reconciliere, renunţarea la violenţă… Am apreciat, pentru că e frumos când preşedintele statului te felicită de ziua ta. Peste câteva zile, l-am văzut la un spectacol pe domnul Mironov, care era consilierul lui Iliescu. I-am spus să-i transmită preşedintelui că-i mulţumesc pentru gest şi că am fost emoţionat.
A doua zi, dimineaţă, îmi telefonează Mironov: “Veniţi repede la Cotroceni!”. M-am dus repede şi, după ce a rămas liber, a venit Iliescu – “Victor, ce faci, Victor?…” (îl imită pe Iliescu – n.M.M.) – aşa şi pe dincolo. Zice: “Să nu mai fie violenţă…”. Zic: “Eu n-am fost niciodată de partea violenţei, n-am strigat niciodată – Jos cineva!. Am spus întotdeauna – Sus altcineva!”.
I-a căzut faţa şi în momentul ăla am terminat orice relaţie. L-am revăzut acum, la Cotroceni, la filmări. Şi mi-a povestit că, după ce l-a convins Călin Netzer să vină în film, avea dubii, pentru că, din punct de vedere al adevărului istoric, nu el reintrodusese medaliile astea, decoraţiile, ci Constantinescu, spre sfârşitul mandatului lui.
(din sală) – În decembrie ’89 aţi făcut un gest memorabil la televiziune, acela cu hârtia igienică, şi pe parcursul ultimilor 20 de ani aţi avut şi alte intervenţii. Credeţi că artistul trebuie să fie implicat în relaţia cu zona social-politică?
– Artistul este cetăţean. Noi suportăm toate rigorile pe care le suportă orice cetăţean. Şi nouă ni se reduc acum salariile cu 25%; mie, personal, mi se va reduce pensia cu 15% şi mi s-a interzis de către guvernul actual să fac cumul. Trebuie să-mi spun şi eu părerea. Ce dacă sunt artist?
Aşa fac cei care-mi blochează garajul. “Bine, dom’le – îi spun – dacă ţi-aş face eu dumitale chestia asta, şi-ar trebui să aştepţi o juma de oră să-mi iau eu maşina din faţa garajului ca să poţi ieşi, ai zice – Nu mă aşteptam din partea dumneavoastră…”. Eu ce trebuie să fac, să-l las să mă calce în picioare?
– Dacă tot am ajuns în 1989, puţini ştiu că, în 21 decembrie, eraţi la…
– Da, eram în Cluj de la începutul lunii decembrie. Pregăteam nişte comedii scurte de Cehov, în regia lui Mihai Măniuţiu. Eram aici cu nevastă-mea şi pe 21 urma să avem premiera. Auzisem că se întâmplă ceva pe la Timişoara, dar nu ştiam prea bine despre ce e vorba. În ziua de 21, după-masa, când stăteam şi ne mai citeam textele, auzim, aşa, nişte răpăituri…
– Eraţi cazaţi, la fel ca acum, la…
… la hotel “Victoria”. Era hotelul partidului, lângă judeţeana de partid, unde acum e prefectura. Şi îi spun nevesti-mii: “Se trage…”. Zice: “Nu, nu, sunt porumbeii pe acoperiş…”. Mai trece puţin timp, iar se aude, paca-paca… “Lasă-mă cu porumbeii tăi, se trage”.
Am ieşit afară – era cordon de armată în jurul prefecturii şi un grup de tineri, absolut minunaţi, care făceau un fel de circuit, pe la prefectură, prin piaţă, pe-aici, se duceau la Doina Cornea acasă, apoi veneau înapoi la prefectură, şi strigau “Jos Ceauşescu!”, “Vrem libertate!”. Nu vă daţi seama ce însemna treaba asta, ce emoţie extraordinară. S-a tras, până la urmă, în ei.
Când m-am dus la teatru, totul era închis. Nici telefon n-am primit, de la nimeni. A doua zi, mi-a dat Măniuţiu telefon, m-am dus la el acasă şi-acolo am aflat că s-a sinucis Milea. După ce am plecat de la Măniuţiu, pe drum, dintr-o dată, cineva a ieşit dintr-un bloc, la un balcon, şi a început să strige: “O fujit bestiaaa, o fujit bestiaaa….”. Am urcat repede şi-am văzut elicopterul cum pleca. Habar n-aveam cine era acel om…
Apoi am mers la teatru, iar de la teatru, la judeţeana de atunci. Am ţinut cuvântări, am vorbit cu lumea, am spus c-o să fie bine. Apoi a venit CUG-ul, muncitorii…
– Aţi scris vreo proclamaţie, aţi vorbit la balcon?
– Am vorbit la balcon, dar nu se făcuseră încă niciun fel de proclamaţii. Aveam un dialog cu cei de jos… Seara, am plecat cu trenul la Bucureşti, dimineaţa am ajuns şi, de la gară până acasă, am mers pe lângă pereţi, pentru că se trăgea. Apoi m-am uitat la televizor şi tot apăreau colegi de-ai mei, artişti.
La un moment dat, băiatul meu mi-a spus – “Dar tu nu faci nimic?…“. – “Ba, hai că mă duc”. Am luat cu mine două suluri de hârtie igienică, am luat şi o carte de Eminescu, din care am citit poezia interzisă vreme de 40 de ani – “Doină” (De la Nistru pân’ la Tisa…), şi dup-aia am scos hârtia şi-am pus-o pe masă, nici nu mai ştiu ce-am zis…
Dar asta a avut urmări, a fost multă lume revoltată, am primit telefoane şi enorm de multe scrisori de ameninţare. Le-am ţinut undeva, într-un sertar, până acum vreo trei ani, când, la o curăţenie, le-am aruncat, pentru că erau o energie negativă.
*
(voce din sală) – Aţi spus că, dac-aţi avea acum 30 de ani şi altă profesie, aţi pleca din ţară. Şi-aţi mai spus că n-aveţi obiceiul de a spune “Jos cineva”, ci “Sus altcineva”. Punând cap la cap toate astea, despre cine ar trebui să strigăm “Sus”, cine e acel altcineva? Nu mă refer neapărat la o persoană, ci la o soluţie.
– Eu sunt monarhist. Şi cred că Regele ar fi trebuit să vină încă din ’90 la conducerea ţării. Dacă n-ar fi existat 50 de ani de propagandă antimonarhică, lumea ar fi aflat cine este Regele nostru şi l-ar fi iubit. Eu nu vreau să fac parte din camarilă, nu-mi place să fiu “om de palat”. Eu sunt monarhist şi vreau să trăiesc într-un stat condus de un rege sau de o regină. Cred că asta ar putea fi o soluţie, n-am alta.
(altă voce) – Cum v-aţi simţit când Principele Radu şi-a anunţat candidatura la preşedinţie?
– Principele Radu Duda n-ar putea să fie rege niciodată. El ar putea să fie prinţ-consort. Deci, n-am niciun fel de teamă din pricina asta. El o să fie prinţ-consort, o să se ocupe de lucrurile casnice…
Criticul Tudor Caranfil întreabă din sală: – Maestre, mi se întâmplă foarte des să fiu abordat de regizori şi de actori din generaţia mea, care mă întreabă – “Domnule, ce e cu valul ăsta, cine e în spatele succesului pe care-l au ei în străinătate, că eu nu mai înţeleg nimic…”. Ce părere aveţi despre acest “nou val”, care a venit cu oastea lui de actori – şi de-asta sunt înfuriaţi actorii – şi care are succes mondial?
– Mi se pare absolut remarcabil. Dacă suntem în stare să impresionăm lumea prin ceva, n-avem decât a ne bucura. Sunt oameni care au nişte concepţii despre film, asta a prins, a interesat, şi e perfect. Sigur că lucrează cu oamenii lor, cu apropiaţii lor, dar nu pot să spun – “de ce nu lucrezi cu mine?”. Fiecare ia oamenii care-i pot sluji ideea…
(tot Caranfil) – Dumneavoastră nu sunteţi în situaţia celor despre care vorbeam eu. Aţi lucrat şi la Puiu, şi în filmul de aseară (“Medalia de onoare” – n.M.M.)…
– Da, dar n-au de ce să se supere. Un regizor îşi alege actorii care-i par că l-ar sluji cel mai bine.
(din sală) – Povestiţi-ne despre primul rol pe care l-aţi făcut.
– Eu fac parte dintr-o generaţie de actori cu care mă mândresc: George Constantin, Albulescu, Rucăreanu, Amza Pellea, Silvia Popovici, Sanda Toma, Draga Olteanu. Noi eram ceruţi în Bucureşti, dar legea nu permitea să fim angajaţi direct în Bucureşti. Trebuia să avem un an de stagiu în provincie. Dar pentru că foarte mulţi eram ceruţi în Bucureşti, ministerul a făcut o derogare şi-a zis – “Puteţi să vă prezentaţi la concursurile de ocupare a posturilor vacante din Bucureşti, fără anul de stagiu în provincie, doar dacă acceptaţi repartiţia”.
Noi am acceptat şi am plecat la Craiova, un grup de colegi, împreună cu profesorul nostru, Vlad Mugur. Acolo am debutat, într-o piesă de Oscar Wilde, “Ce înseamnă să fii onest”, şi spectacolul a fost foarte apreciat. După 6 luni am venit la “Bulandra” şi deja eram distribuit în două piese – “Omul care aduce ploaia” şi “Nebuna din Chaillot”. (…)
*
– Pentru că sunt mulţi tineri în sală, povestiţi-ne cum aţi ajuns să aveţi cont pe Facebook.
– Datorită lui fii-miu. Când era plecat din ţară, m-a luat pe Facebook ca să putem comunica mai bine. Şi am rămas.
– Cât de des îl actualizaţi?
– În fiecare seară. Citesc ce mi se spune, mai scriu şi eu…
(din sală) – Câţi prieteni aveţi în lista de Facebook?
– Aoleo, nu ştiu, vreo 700 şi ceva… Cei mai mulţi sunt inactivi, vor şi ei să spună că-s prieteni cu un artist. Vreau să-i scot de acolo, că n-are rost… Sunt conversaţii între ei, care-mi apar mie, şi nu mă interesează. Plus că îţi cer prietenia fel de fel de persoane extrem de anonime . Nu ştii cu cine ai de-a face. Ba-ţi pune o pisică acolo, ba altceva… Ce, am ajuns să fiu prieten cu pisoii?
– Messenger folosiţi?
– Nu. Folosesc Skype, tot din cauza lui fii-miu. Când s-a născut nepotul, îl vedeam pe Skype…
– Unde s-a născut?
– În Cincinnati. E cetăţean american, n-am ce să-i fac.
*
– Cum s-a schimbat TIFF-ul din 2004, când aţi primit Premiul de Excelenţă, până astăzi?
– Sunt din ce în ce mai multe filme, deci oamenii au încredere în acest festival şi vin cu filmele lor aici. Admir foarte mult devotamentul tinerilor care sunt în staff-ul TIFF-ului, pentru cât de energici şi de plăcuţi sunt. Vor tot timpul să te ajute, să-ţi facă un serviciu… Este admirabil ce se întâmplă aici, la festival, şi sunt foarte fericit că am fost invitat din nou. (…)
(întrebare din sală) – Înainte de ’89, cinema-ul, lectura, cultura, în general, erau o supapă pentru români. În noile condiţii, credeţi că românii se vor concentra să citească mai mult, să meargă la filme, să redevină cultura ceea ce era?
– Până acum, când se apropie închiderea stagiunii, sălile de teatru era pline. Mă aştept ca de la toamnă să fie goale şi cred că lucrul ăsta se va întâmpla în proporţie de 85%. Dacă se aplică aceste două legi nefericite – prima, de reducere a salariilor, şi a doua, de reducere nu a pensiilor, ci a pensionarilor -, lucrurile vor fi foarte dificile. Înainte de ’89, teatrele erau pline. Acum, oamenii nu vor mai veni, pentru că banii de bilete vor fi “reduşi”.
(din sală) – La ce veţi renunţa, odată cu reducerea asta?
– La viaţă… La ce să renunţ? O să mănânc cât am de mâncat, şi cu asta, gata. Am o maşină: aş vinde-o, dar cine-o cumpără? (…)
(tot din sală) – Există un rol al carierei dumneavoastră în care să fi simţit că potenţialul actoricesc a fost atins în cel mai înalt grad?
– Aşa ceva nu există. E un lucru spre care tind. E o aspiraţie a mea, pe care sper s-o ating până la sfârşitul vieţii. Nu renunţ, dar tare mi-e teamă că n-o să apuc să ating acest deziderat. Frumoasă întrebare… În toate rolurile pe care le-am jucat, au existat părţi pe care n-am ştiut cum să le rezolv.
(din sală) – Care sunt actriţele cu care aţi colaborat cu cea mai mare plăcere?
– Mariana Mihuţ, Leopoldina Bălănuţă şi Clody Bertola. Şi cam atât, “cu cea mai mare plăcere”… Am colaborat cu altele cu mai mică plăcere (…)
(din sală) – Nivelul la care aţi ajuns vă impune anumite standarde după care alegeţi personajele?
– Asta o fac de mult. Refuz de multă vreme rolurile care nu-mi plac. De la începutul carierei, chiar. Ce nu-mi place nu joc… Primesc cu umilinţă ceea ce mi se oferă şi refuz din mândrie .
*
Comentarii