“Terorista”, despre dorul de blog şi cele mai bune cărţi

“Îmi cer scuze de la toţi cei pe care-i dezamăgesc, dar m-am săturat de ticăloşi, mi-au stricat cheful să scriu despre cărţi şi despre autorii lor”, astfel îşi anunţa retragerea din blogosferă luciat, alias “Terorista”, în aprilie 2009. Mi-am amintit de ea, autoarea celui mai interesant blog despre cărţi, în urmă cu câteva săptămâni, întrebându-mă ce-o mai fi făcând şi dacă n-ar fi interesant să-i iau un interviu. O citeam cu plăcere şi, aşa cum am scris la acel moment, cred că deseori era mai convingătoare decât un recenzor cu rubrică la ziar sau la revistă.

I-am scris pe adresa pe care şi-o lăsase pe blog şi a acceptat interviul fără nici un fason. Apoi m-a acaparat interesul pentru campania electorală şi am rugat-o să amânăm până “după”. A fost la fel de înţelegătoare. Până la urmă, am stat de vorbă miercuri, 16 decembrie. Iată ce a ieşit…

*

– Îţi spun un număr: 311. Ghici!
– Autobuz?
– Haha. Încă două încercări… Întrebare ajutătoare: e despre blogul tău.
– Oops, nu ştiu… Posturi sunt mai multe. Comentarii, mai multe. Trăznăi, şi mai multe, probabil.
– Dacă n-am greşit numărătoarea, despre atâtea cărţi ai scris în aproape trei ani de blog…
– Aaa, se poate, cam aşa, da. Dar printre ele era şi una de benzi desenate.
– Îţi mai aminteşti care a fost prima carte despre care ai scris pe blog?
– “Cruciada copiilor”?
– Corect!
– Nu ştiam deloc cum să fac, de unde s-o apuc, habar n-aveam cum să scriu, de fapt.
– Mai scriseseşi cronici, recenzii?
– Da, dar puţine. Şi nu voiam să fie cronici, recenzii. Voiam ceva la care să muncesc cât mai puţin. Să-mi facă mie chef să scriu mai departe.
– Când ţi-e cel mai dor să scrii din nou pe blog?
– Acum nu-mi mai e dor aproape deloc, mi-a trecut. Dar mi-a fost, la cărţile care mi-au plăcut mult. Aş fi vrut să scriu despre cartea lui Iovan, e formidabilă! („Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale”, de Ion Iovan – n.MM.)
– Scrie două fraze acum…
– E o combinaţie incredibilă de ficţiune, biografie, jurnal, istorie literară, roman de mistere. Cred că e fixarea definitivă a personajului Mateiu în literatura română. Nimeni n-o să-l mai schimbe de-acum încolo, cel puţin nu în punctele esenţiale. E mare, mare lucru.

*

– O să revenim la cărţi, dar acum vreau să continuăm cu blogul, cu decizia de a te “retrage”. Acum, după 8 luni, crezi că a fost întemeiată sau pripită?
– Cred că a fost întemeiată, n-am nici o îndoială.
– Hai să reconstituim, pe scurt, ce te-a făcut să renunţi. „M-am săturat de ticăloşi”, scriai în ultima postare. Dar cu unii dintre aceşti „ticăloşi” avuseseşi schimburi civilizate de replici. Ce s-a întâmplat, când şi de ce s-a trecut la „război”?
– Pentru mine, povestea e încheiată, n-aş vrea să reiau discuţii, amănunte. Să spunem doar că pseudonimul meu a fost interpretat drept anonimat, anonimatul interpretat drept ascunziş al unor terţe persoane, ceea ce a stârnit o, să-i spun aşa, regretabilă zaveră.
– A existat un moment sau un eveniment care a declanşat “războiul”? Dobândiseşi prea multă influenţă?
– Nu, aş fi paranoică să cred asta cu influenţa. A fost o copilăreală a unora care s-au jucat de-a detectivii şi au dus joaca asta până în pânzele albe, fără să se gândească la consecinţe, la faptul că nu e o joacă să pătezi numele unor oameni.
– Mai întreb o dată: invidia şi râca s-au coagulat în timp sau a existat şi un catalizator?
– Mi-e greu să mă întorc în timp. A fost o nebunie întreagă. Cuiva i s-a părut că n-a fost tratat cum merita pe blogul meu şi de aici a început totul.
– Cum îţi explici acuzaţiile că ai fi favorizat editura Polirom?
– Nu mi le explic . Am citit cărţi de la o groază de edituri, dar mai multe de la Polirom, pentru că Polirom a publicat mai multe cărţi interesante, cel puţin din literatura română tânără. Asta e tot.
– Ce ţi-ai zis când ai aflat că Alex Leo Şerban, unul dintre cei care te-au împins să renunţi, a emigrat?
– Mi s-a părut foarte mişto pentru el, Argentina e o ţara interesantă, e o aventură frumoasă să pleci acolo.
– I-ai purtat pică?
– Cred că am trecut printr-o gamă foarte largă de sentimente faţă de ALS până la un moment dat. Şi, la un moment dat, am ridicat din umeri – definitiv, dacă se poate spune aşa. L-am respectat şi admirat înainte de intervenţiile lui ciudate în blogosferă, m-am amuzat, m-am enervat, l-am detestat, am vrut să mă bat cu el, mi-a fost milă, m-a îngrozit, iar mi-a fost milă şi tot aşa – caruselul ăsta nu se poate opri decât într-un singur loc: indiferenţa. Ce e prea mult e prea mult.

*

– Eu nu te cunosc, nu-ţi ştiu numele. Momentan, nici nu vreau să-l aflu. Când ţi-a prins cel mai bine că cititorii nu ştiau cine eşti şi când a fost un mare inconvenient?
– Mi-a fost foarte bine că nu mă cunoştea nimeni, pentru că nu mă putea influenţa nimeni. Nu-i cunoşteam pe autori, nu-mi păsa cum reacţionează la părerile mele. Asta o dată. Apoi, nu trebuia să particip la nimic, la nici un fel de lansări, discuţii etc. Mi-e foarte greu să merg la întâlniri cu public, nu sunt deloc sociabilă. Nu că n-aş vrea, doar că nu mă simt bine. Şi, nu neapărat în ultimul rând, chiar nu voiam să ştie prietenii, familia, cu ce mă ocup.
– Şi nici n-au aflat că tu eşti “Terorista”???
– Nu, nici n-au aflat.
– Asta e grozavă… Apropiaţii tăi nu ştiu nici azi că tu aveai blog sau că tu eşti “Terorista”?
– Adevărul e că nu am prea mulţi apropiaţi. Dar nu, familia (în afară de sora mea) şi puţinii prieteni de dinainte n-au aflat. N-au aflat că am avut un blog.
– Nu intră pe net sau n-au făcut legătura?
– Unii nu intră, alţii n-au făcut legătura.
– A propos de “dinainte” şi “după”, ce-ai pierdut şi ce-ai câştigat renunţând la blog? Cum era luciat înainte şi cum e după blog?
– După blog, luciat… nici nu mai e, de fapt! Ai resuscitat-o tu acum, pentru puţin timp.
– Atunci cum e persoana care o “manevra”…
– Acum am un mega-proiect în desfăşurare! Vreau să particip la un concurs colosal pe 29 decembrie, unul cu premii enorme.
– Ce concurs?
– E concursul de decoraţiuni de iarnă în Farmville. Şi abia mi-am luat un igloo, mai am nevoie de o groază de detalii.
–
– Vorbesc foarte serios, nu glumesc deloc. Muncesc la asta din greu, de dimineaţa până seara.
– Cum de ai atâta timp?
– Am spus de la începutul blogului că am timp suficient, că sunt profilul “acela” de blogger, cu puţini prieteni, cu viaţă foarte retrasă.
– Au fost momente în care să fi simţit că nu ai dreptul să renunţi, pentru că deveniseşi un reper pentru sute, poate mii de cititori? Care abia aşteptau recomandările tale…
– Şi dacă aş fi simţit asta, chiar era bine să mă fi retras, indiferent de conflicte. Pentru că nu e sănătos să te simţi tu însăţi ajunsă “reper” – n-am un ego atât de umflat. Dar mi-a părut rău, rău, rău pentru că i-am dezamăgit pe unii, mult mai puţini decât sute, dar chiar am dezamăgit oameni .
– Ştii cam ce trafic aveai?
– Aveam cam 1.000 de unici pe zi, în timpul săptămânii. E destul de irelevant, totuşi, nu se poate şti câţi intrau din greşeală, de fapt.

*

– E foarte bine, zic eu, pentru un blog despre cărţi. Ai primit vreo ofertă de job după ce ai închis blogul?
– Nu.
– Ţi-ai fi dorit?
– Depinde. Mi-aş fi dorit, sigur că da, un job la care să pot scrie despre cărţile pe care le citesc, într-un loc după inima mea, plătit cu vreo 2.000 de euro pe lună. Ai vreo ofertă?
– Aş vrea eu să am…
– Cred.
– În pagina „Despre blog”, scriai că îţi propui să nu faci trei lucruri: 1) să emiţi „însemnări originale, expresive, profunde”, 2) să faci bani de pe urma blogului şi 3) să te considere lumea „o autoritate”. Eu zic că, din fericire, două dintre „obiective” nu le-ai atins… Tu ce zici?
– Nu erau obiective, erau non-obiective .
– De-aia am pus ghilimele .
– Nu ştiu ce să zic… Mie mi-a plăcut să scriu, mi-a plăcut că a plăcut şi altora, mi-a plăcut aproape tot la blogul ăsta… A fost mişto! Chiar mai mişto decât Farmville, pentru că mă şi simţeam utilă, ceea ce e mare lucru pentru mine!
– Ce e Farmville? Pentru neştiutori ca mine… Şi de ce e “mişto”?
– E un joc pe Facebook. Îţi faci o fermă, porneşti de la câteva parcele amărâte cu soia şi ajungi să deţii adevărate moşii virtuale.
– Şi?
– Păi cum şi? Nici tu nu înţelegi? Că aproape nimeni nu mă înţelege…
– Dacă nu m-am jucat…
– E un joc cu care-şi pierd oamenii vremea, atâta tot… Sunt dependentă de jocuri, mărturisesc. Cât am avut blogul scăpasem de asta, acum mi-a revenit .

*

– Să trecem la lucruri mai frumoase. Cărţile. Spune-mi primele trei titluri care-ţi vin în minte, dintre cele despre care ai postat. Trei recomandări pentru cei care nu ţi-au citit blogul…
– “Cum mi-am petrecut vacanţa de vară”, de T.O. Bobe, “Teodosie cel Mic”, de Răzvan Rădulescu…
– … minunată…
– … şi “Oraşele invizibile”, de Italo Calvino. Ţi-a plăcut Teodosie, nu-i aşa?
– “Teodosie…” e gata pregătită pentru un film extraordinar. Mai lipsesc regizorul de la Hollywood (de exemplu, Tim Burton) şi banii .
– Zici tu sau e un proiect în desfăşurare? Că nu ştiu!
– Nu e nici un proiect, aşa aş vrea eu…
– Ei bine, eu nu . O prefer aşa, o carte, atât.
– Filmul ar valoriza şi cartea. I-ar aduce mult mai mulţi cititori.
– Hm, da, probabil, dar parcă ar şi strica – în fine, nu ştiu, să se facă şi film, sunt de acord .
– De ce crezi că o asemenea capodoperă e atât de puţin cunoscută, discutată, promovată?
– N-am idee! M-am mirat şi că a stat atât timp prin edituri până să ajungă să fie publicată.
– Dacă ar fi scris-o un străin, devenea carte-cult…
– Unii au crezut că e carte pentru copii şi că nu e făcută cum trebuie pentru copii. Alţii, că e fantasy şi că îi lipseşte ceva ca să fie fantasy ca lumea. Parcă am auzit şi că ar fi fost considerată “imorală”, dar n-aş putea să jur.
– Spune-mi ce cărţi bune ai citit din aprilie încoace şi te-au mâncat buricele degetelor să scrii despre ele…
– „Firmin”, de Sam Savage. „Intrarea Soarelui”, de Cecilia Ştefănescu… Ţi le zic aşa, câte una?
– Da! Să recuperăm…
– “Cosmicomicării”, de Italo Calvino, “Pale Fire”, de Vladimir Nabokov, “Henderson, regele ploii”, de Saul Bellow, “Avionul de hârtie”, de Costache Olăreanu, “Dimineaţa pierdută”, de Gabriela Adameşteanu, “Nocturnă în Chile”, de Roberto Bolano, “Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale”, de Ion Iovan – asta neapărat, “Măreţele maimuţe”, de Will Self, şi “Enciclopedia zmeilor”, a lui Mircea Cărtărescu, pe care abia acum am citit-o. “Ultimele însemnări…” e de departe cea mai mişto. Acum citesc “Arhipelagul Gulag”, cam de multişor. Şi-o să mai dureze…
– Care e programul tău zilnic?
– N-am program.
– Cam câte ore citeşti?
– Chiar nu ştiu, uneori mai mult, alteori mai puţin. În ultimul timp, cam prea puţin, din cauza lui Farmville.
– Ce-ar trebui să se întâmple ca să te „întorci” pe blog?
– Nu mă întorc, s-a terminat. Vorba lui ALS, blogul meu e “so 8 months ago” . Are dreptate, e cazul să scrie alţii!
– Există vreo întrebare pe care ţi-o doreai?
– Dacă am fi vorbit înainte de alegeri, mi-aş fi dorit mult să mă întrebi cu cine votez. Îţi spun acum că am votat cu Remus Cernea.
– Despre Băsescu ai ceva de zis?
– Nu. M-aş feri ca de dracu’ să zic ceva de Băsescu .

*