“În sfârşit, l-am omorât pe tata”. Aşa începe romanul autobiografic al lui Victor Erofeev* despre dedublarea pe care toţi cei care am trăit în comunism am practicat-o, din nevoia de a supravieţui, din laşitate sau, uneori, din convingere. Tatăl autorului, translator al lui Stalin şi apropiat al lui Molotov, apoi ambasador al URSS la Paris şi vicepreşedinte al UNESCO, este tipul diplomatului şarmant, ale cărui abilităţi de a se adapta în lumea “nacealnicilor”, a nomenclaturii, asigură o viaţă privilegiată familiei sale.
Erofeev îl judecă, dar îl şi înţelege, îl iubeşte, dar îl ucide. Politic. Revolta sa intelectuală din 1979, iniţierea unui almanah cuprinzând textele subversive ale mai multor tineri scriitori sovietici, îl aduc pe Erofeev senior în faţa unei alegeri în care terţul e exclus: dragostea sau cariera. Trecerea pe linie moartă sau rămânerea în sistem cu preţul umilirii fiului său.
Romanul, de o sinceritate cuceritoare, te poartă prin culisele puterii sovietice, din biroul lui Stalin de la Kremlin până la casa de vacanţă unde Molotov devenise doar un bătrân care ascultă ştiri la posturi de radio occidentale. Erofeev scrie necruţător de sincer despre relaţia părinţi-copii şi nu face nici o concesie păcatelor ruseşti.
“Când am devenit mai mare, am înţeles că părerea Occidentului şi a majorităţii intelectualilor ruşi despre Stalin e diferită de cea a milioanelor de ruşi. Ultimii nu cred că Stalin e rău. Nu cred că Stalin a torturat oameni. Poporul şi-a însuşit abuziv chipul împrumutat al unui Stalin bun, salvator al Rusiei şi părinte al marii naţiuni. Tatăl meu era de partea poporului. Nu-l obijduiţi pe Stalin!” (pag. 139, italicele aparţin autorului)
* Victor Erofeev, Stalin cel Bun, editura Paralela 45, 2006
Comentarii