Sunt cărţi pentru care e aproape imposibil să scrii recenzii, cronici, întâmpinări sau recomandări. Ce să vă spun eu despre “Şotron”? Pot eu să vă transmit, cu alte cuvinte, interpretând şi încercând să mă ridic la înălţimea ei, cât e de copleşitoare această carte?
Nu pot. Cortázar atinge profunzimi pe care nu mi le imaginam, întoarce viaţa cu viscerele în afară, ştie ce în mintea bărbatului şi în sufletul femeii, traduce tăcerile şi are curaj să se apropie de neantul înghiţitor.
Nu pot să scriu mai mult despre o carte complicată, deasă, magnetică şi obsedantă ca o femeie fatală. Pot doar să vă arăt câteva “fotografii”:

*

“(…) acum, cu un hârâit îngrozitor, răsuna tema care-l încânta pe Oliveira, o trompetă anonimă şi apoi pianul, totul învăluit într-o aură de fonograf vechi şi de înregistrare cumplit de proastă, de orchestră ieftină şi parcă dinaintea jazz-ului, la urma urmelor tocmai din discurile astea vechi, din acele show boats şi din nopţile din Storyville se născuse singura muzică universală a veacului, ceva ce apropia oamenii mai mult şi mai trainic decât esperanto, UNESCO sau liniile aeriene, o muzică prea primitivă pentru a atinge universalitatea şi destul de bună pentru a-şi făuri propria istorie, cu schisme, renunţări şi erezii şi cu charleston-ul său, cu black bottom, shimmy, foxtrot, stomp, blues-uri, pentru a accepta clasificările şi etichetele, cutare sau cutare stil, swing, bebop, cool, dispariţia şi revenirea romantismului şi a clasicismului, hot şi jazz cerebral, o muzică-bărbat, o muzică având o istorie, spre deosebire de stupida muzică animalică, de dans, polca, valsul, samba, o muzică ce se lăsa recunoscută şi preţuită atât la Copenhaga, cât şi la Mendoza sau la Cape Town, care-i apropia pe adolescenţi, cu discurile lor sub braţ, care le dăruia nume şi melodii ca nişte semne cifrate pentru a se recunoaşte şi a se adânci în lumea ei şi pentru a se simţi mai puţin singuri când erau înconjuraţi de şefii lor de la serviciu, de familiile şi iubirile lor nesfârşit de amare (…)” (pag. 81-82)

“(…) îi trecea acum prin minte ceva ce ar fi trebuit poate să-i fi trecut la început: <Fără a se poseda pe sine nimeni nu putea poseda altă fiinţă, şi cine oare se poseda pe sine cu adevărat? Cine se cunoştea pe sine, cine cunoştea singurătatea absolută pe care o presupune faptul de a nu putea pune preţ nici pe propria ta tovărăşie, de a trebui să te duci la cinema sau la bordel sau acasă la nişte prieteni, ori să te dedici unei profesii care te acaparează sau căsătoriei pentru ca măcar să fii singur-printre-ceilalţi? (…) Adevărata cunoaştere a altei fiinţe, alcătuită din legături delicate, din înţelegeri minunate cu lumea, nu se putea înfăptui dintr-o singură direcţie, mâinii întinse trebuia să-i răspundă altă mână, din afară, de dincolo>.” (pag. 115-116)

“(…) – Ascultă, până se întoarce tâmpitul ăsta de Manú cu pălăria, putem să ne jucăm de-a întrebările-echivalenţă.
– Dă-i drumul, zise Talita. Chiar ieri m-am gândit la câteva, să ştii.
– Foarte bine. Încep eu şi fiecare pune câte o întrebare-echivalenţă. Operaţia care constă în a turna peste un corp solid o pojghiţă de metal topit într-un lichid, folosind curenţi electrici, nu-i ca treaba cu ambarcaţiunea veche, cu velă latină, cu o capacitate cam de o sută de mii de tone?
– Ba da, aşa-i, zise Talita aruncându-şi părul pe spate. Să mergi în sus şi-n jos, să hoinăreşti, să faci să devieze bătaia unei arme, să parfumezi cu mosc şi să stabileşti plata dijmei pentru fructele încă verzi nu-i cam acelaşi lucru ca orice suc vegetal destinat alimentaţiei, ca vinul, untdelemnul etc.?
– (…) E minunat. Dar ascultă acum: a acoperi cu verdeaţă, a înverzi câmpul, a se încâlci părul, lâna, a se încinge o ceartă sau o trântă, a otrăvi apa cu lumânărică sau altă substanţă asemănătoare pentru a ameţi peştii şi a-i prinde nu-i ca finalul unui poem dramatic, mai ales când e trist?
– Ce frumos! exclamă Talita entuziasmată. (…)” (pag. 289)