… de a-şi salva cariera politică şi, mai ales, de a-şi reface imaginea, care acum este cea de marionetă deşirată, ar fi să se întoarcă împotriva lui Traian Băsescu. Imposibil, veţi zice, şi aţi avea aproape toată îndreptăţirea. Pe câţi dintre noi ne lasă inima să-i facem rău bine-făcătorului nostru? Câţi dintre noi ne “ucidem tatăl”, în sens psihanalitic? Oare Boc poate? Ar putea?

Această ultimă întrebare nu-şi întâlneşte răspunsul decât cu ajutorul unei incursiuni în trecut. Copil de ţărani din Apuseni, Emil a’ lu’ Nuţu Năii e mezinul între cinci fraţi, cu 9 ani mai mic decât al patrulea născut. E limpede că, scund, ochelarist, venind de la ţară şi comparându-se cu fraţi mult mai mari, el a reuşit în viaţă datorită unei uriaşe ambiţii.

Iar dacă ar trebui să găsim un fir roşu carierei sale, acesta ar fi continua depăşire a propriei condiţii – fie ea socială, fizică, intelectuală sau politică. Aşa a absolvit două facultăţi care presupun memorizare intensă (Istorie şi Drept), aşa a intrat în universitate, în barou, în politică. Aşa a ajuns deputat, lider de grup parlamentar, preşedinte de partid, primar, prim-ministru.

Însă acest preaplin de ambiţie are mai totdeauna o faţă nevăzută, o latură care lesne se poate întuneca, şi care s-ar putea numi compromisul însoţirii.

În 1989, Boc era unul dintre şefii studenţilor comunişti din universitatea clujeană. După 10 ani, se înscrisese şi fusese ales şef de filială în cel mai dispreţuit partid de la acea vreme, partidul care săpase din interior coaliţia democratică aflată la guvernare. După alţi 10 ani, era premierul incapabil să destrame liota clientelară din imediata sa apropiere şi preşedintele aceluiaşi partid, care între timp îşi schimbase nonşalant ideologia, votând unanim trecerea de la stânga la dreapta.

Acesta e compromisul însoţirii. De dragul ascensiunii, îţi refuzi judecata etică. De dragul malului celălalt, te faci frate cu… celălalt. E drept, ajungi în vârf, da, treci puntea, dar nu mai eşti acelaşi om cu cel de la începutul urcuşului, cu cel de pe primul mal. Dacă n-ar fi existat nici o revoluţie, Boc ar fi fost şi astăzi tot activist. Tot sus. Tot pe malul opus.

Bocul. Cea mai gravă schimbare din comportamentul politicianului şi chiar al omului Emil Boc s-a produs după alegerea sa ca primar al Clujului. În cei patru ani petrecuţi în Parlament, se afirmase şi fusese recunoscut, pe bună dreptate, drept unul dintre cei mai buni deputaţi. În acelaşi timp, deprinsese un element esenţial pentru orice conducător: să comunice. Să comunice cu alegătorii, să nu piardă contactul cu grijile lor, să dialogheze cu adversarii şi, în primul rând, să-şi transmită mesajele prin mass-media, să-şi facă activitatea cât mai cunoscută.

Mulţi reporteri îl “foloseau” când căutau lămuriri politice sau juridice; avea oricând telefonul deschis şi răbdare suficientă pentru detalii şi discuţii off the record, nu părea niciodată agasat şi era unul dintre puţinii care sunau înapoi când nu putea răspunde pe loc.

Aşa s-a construit imaginea parlamentarului apropiat de oameni, fără fasoane: “bocul”, ca model de om politic. Deci, se putea şi altfel, exista o şansă de înnoire. Asta a văzut Traian Băsescu când, în 2003, l-a luat de moţ şi l-a uns preşedinte executiv al PD – poate prima dintre etapele arse care au dus la dezastrul de acum.

Revenind: după victoria la alegerile locale din 2004, Boc a început, uşor-uşor, să se transforme. În timp ce refăcea faţa Clujului, şi-o strica pe a sa. Înfrumuseţând oraşul, se urâţea pe dinăuntru. Nu mai suporta criticile, se înconjurase de yesmeni, i se urcase la cap. Erau vremurile când, acasă, supraveghea personal lucrările importante, iar la Bucureşti, unde zbura cel puţin o dată pe săptămână, deja vorbea prea mult. Apăruseră semne limpezi că pălăria e prea mare şi riscă să-i cadă pe ochi.

Oglinda. Acest text nu este o critică, ci se vrea o tentativă de a înţelege ce s-a întâmplat cu unul dintre cei mai promiţători oameni politici de la noi. Cum a evoluat el de la “stindard” al tinerei generaţii de lideri la bătrânelul umilit de azi? Unde a greşit?

Cum a putut ajunge Boc un fel de Văcăroiu al lui Băsescu, un premier atât de recunoscător “naşului” său de la Cotroceni, încât îşi reprimă chiar şi instinctul de conservare politică? Ultimele zile trebuie că l-au marcat adânc. N-a putut să-şi asume public cea mai grea decizie a mandatului său: i s-a refuzat o apariţie care ar fi însemnat curajul măsurilor necesare, şansa de a-şi renova autoritatea în Guvern şi în ţară. Băsescu l-a castrat nu doar administrativ, ci mai ales în faţa istoriei.

De aceea zic: singura şansă a lui Emil Boc e să întoarcă armele. De-acum, imaginea de sine este prioritară. Felul în care el, bărbatul, se priveşte în oglindă surclasează voinţa de putere. Dacă îşi va pierde funcţia, el poate fi păstrat la vârful statului, de exemplu ca preşedinte al viitorului parlament unicameral (că tot există precedentul Văcăroiu). La visul prezidenţial trebuie să renunţe: i l-a spulberat Băsescu.

Însă în faţa sa, şi cu precădere în faţa istoriei, Boc nu va răbda să rămână în acest hal. El, copilul scund şi cu ochelari, venit la oraş ca să nu mai fie ciuca bătăilor celor mari, are din nou o condiţie de depăşit. Un tată care-i sparge ouăle de cap e suficient.

basescu-boc-iar

*

Foto: mediafax.ro