Intenţionam să nu mai scriu despre politică până la sfârşitul anului, dar uite că nu pot. Şi nu pot pentru că am citit o propoziţie care mi s-a înfipt în centrul nervos al greţei şi se tot învârte pe acolo, provocându-mă s-o elimin cumva: “

Ştiu ce-o să spună unii dintre dumneavoastră – de ce te mai miri?, autorul nu se dezminte, a intrat deja în obişnuinţă ca el să vadă în şeful statului pe salvatorul lucid al navei în derivă numite România. Şi totuşi.

“Singura minte conştientă”? Miile de profesori din învăţământul liceal şi superior care asistă la surghiunirea între coperţi a adevăratelor modele şi la intrarea spiritelor rele ale micului ecran în minţile elevilor lor sunt, toţi, nişte iresponsabili?

Elita intelectuală care scrie şi vorbeşte de ani întregi despre ocuparea centrului axiologic al mass-media de către unsuroşii periferiei “anti-gramate” nu este de luat în considerare?

Zecile de mii de conaţionali de-ai noştri cu masterate şi doctorate în străinătate, care caută în ei înşişi motivele pe care nu le pot găsi în ţară pentru a se întoarce acasă – şi ei sunt abulici şi impasibili la atrofierea identităţii româneşti?

Bătrânii călugări ce refuză să moară pentru a ne ţine vie credinţa pâlpâindă sau demult-uitaţii martiri ai puşcăriilor bolşevice care continuă să se smerească şi să ne acorde indulgenţa lor îngerească – nici ei nu înţeleg ce boală ne macină? Nici ei nu sunt conştienţi?

Nici ei? Numai Băsescu?

Să mă ierte Dumnezeu, dar eu, unul, nu mai înţeleg. Mintea mea nu e un soldat sovietic care să mărşăluiască indiferent de teren şi de rafalele inamice. Chiar dacă am muri toţi şi n-ar mai trăi în România decât familiile Băsescu şi Cocoş, petrecând la Sinaia sub privirile unui ultim ospătar extaziat de plescăitul prezidenţial, eu, de acolo, de unde m-aş afla, tot n-aş putea crede că a rămas o “singură minte conştientă”. Tot ar mai fi Elena. Oricare dintre ele. Sau chelnerul.

ACTUALIZARE: Cristi Pătrăşconiu îşi întreabă cititorii, pe blog, cum comentează aceeaşi propoziţie.