Zilele trecute, unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti români a cerut conducerii clubului un lucru – o favoare, mai bine zis – care, după ştiinţa mea, nu are predecent la acel nivel: două luni de concediu.

În plin sezon, în timp ce echipa sa este înscrisă în trei competiţii – campionat, Cupa României şi Europa League, un jucător se plânge de oboseală şi solicită o pauză. Putem vedea în acest caz straniu mai mult decât o problemă personală a celui poreclit “Prinţul”? De dragul unei discuţii interesante, îmi asum riscul de a forţa o inducţie. Astfel, nu cred că întâmplarea cu pricina e una izolată, ci mai degrabă semnul vizibil al unei atitudini care contaminează tot mai multe domenii.

Există ceva mai benefic, odată intrat în maturitatea profesională, decât să poţi rămâne copil, să continui să te joci şi să-ţi şi asiguri un trai decent din acel joc?

Fotbaliştii sunt exemplele cele mai bune de adulţi cărora, pentru a fi fericiţi, le e îndeajuns să adauge seriozitate jocului. Din aceeaşi categorie fac parte, de altfel, toţi aceia care, ca oameni mari, au o meserie legată de ceea ce îi pasiona când erau mici. Transformarea acelui joc în job este unul dintre “secrete” pentru a nu te lua prea tare în serios şi, în consecinţă, pentru a nu fi înghiţit de orgoliul concurenţei sau de importanţa puterii.

Personajul principal în povestea noastră este copilul. Copilul din adult. El ajunge să trăiască din propriul joc, să câştige bani, eventual şi faimă, dar, undeva, îşi doreşte să fie tratat în continuare (şi) ca un copil. Altfel, riscă să se piardă, să o “ia pe căi greşite” sau pur şi simplu să se blazeze.

Există cel puţin două condiţii necesare pentru ca devierea sau blazarea să nu se petreacă: să aibă un model părintesc pozitiv (proiectat, la job, asupra şefului) şi să fie băgat în seamă, cu tot ce presupune asta (ascultare, interesare, încurajare, corectare ş.a.m.d.).

Sindromul “Prinţului”, valabil pentru cei care trec de la joc la job, este semnalul disperat al copilului-adult care nu mai e condus de modele bune şi care nici măcar nu mai e băgat în seamă.