Textul de mai jos e scris de Vlad, care e reporter la un cotidian central. L-a scris drept comentariu la postarea mea intitulată “Unde am greşit…”, dar am decis să-l extrag de acolo şi să-l transform în subiect de sine stătător, cu speranţa că şi alţi jurnalişti din generaţia lui (sub 30 de ani) vor interveni în dezbatere. E vorba despre blazare, despre modelele acestor tineri şi despre grabnica ispită de a deveni “şmecher”.

Portrait

*

“Mihnea, o să încerc o poveste cam lungă pentru un comentariu de blog.

Noi n-am murit de foame, dar nici n-am avut destui bani cât să facem ceva cu ei. Urâm comunismul mai mult din reflex, c-a fost naşpa, dar urâm şi capitalismul, că n-a fost Moş Crăciun şi nu ne-a schimbat părinţii în nişte americani. Am preluat dispreţul pentru reuşită. Când cineva are o realizare îl privim cu scârbă – phui, pilosu dracu’. Dacă cineva a strâns nişte bani e ţepar sau şpăgar. Iar realitatea ne contrazice destul de rar încât să ţină mentalitatea tare pe poziţii.

Aşa intrăm la facultate şi vâslim 3 ani printre profesori slabi (care ar avea mari greutăţi să lucreze în domeniul pe care îl predau) şi alţii buni, dar blazaţi, de la care trebuie să scoţi cu cleştele lucrurile minunate pe care le ştiu. Nu ştiu care categorie e mai dăunătoare şi nici nu mai contează, pentru că avem deja un serviciu anost care ne mănâncă toată energia. Nu mai vrea nimeni să-i plătească mama chiria.

Cu bagajul ăsta devii jurnalist şi eşti primul care vede câtă ipocrizie, răutate şi urâţenie au oamenii. Vezi asta la cei despre care scrii şi, mai rău, la colegii jurnalişti. Vezi cum ăla n-are nici 2-3 noţiuni de bază despre jurnalism, dar ajunge şef de departament, cum celălalt scoate bani din articole prietenoase… iar vedetele, formatorii de opinie, deontologii, şefii mari sunt tot nişte găinari, care însă nu mai iau banii în sacoşă, ci în portbagaj de gipan.

Tacit, începi să-i admiri pe cei care sunt şmecheri şi “se descurcă”, începi să ai mici obsesii cu mogulii, să-i înjuri cu evlavie şi să ai succes. Cu puţină ambiţie, ajungi şi tu un mogulaş, un deontolog, ceva, faci nişte bani şi poţi să dai lecţii altora.

Te-ai descurcat. Happy end.
……
Povestea pare plină de clişee pentru că am omis câteva episoade:

În facultate intri cu ambiţie. Îţi vine să te sui pe cal şi să dai piept cu viaţa (cam ca interlopul Csibi Istvan :) ). Ambiţia asta, filtrată şi canalizată cum trebuie, poate face o generaţie întreagă de jurnalişti foarte buni. În schimb, primul lucru pe care îl înveţi (şi ţi se repetă atât de obsesiv, că se întipăreşte adânc) e că jurnalistul este un amărât funcţionar al informaţiei – lucru adevărat, într-un fel, dar cu un efect devastator asupra motivaţiei.

Dar profesori buni sunt şi ei lasă urme.
Studentul caută lucruri mişto de care să se agaţe şi în care să creadă.

Angajat, vrea să facă reportaje şi investigaţii, vrea să fie bun, vrea să schimbe lucruri. Culmea, şi instituţiile de presă vor chestii mişto, că doar înseamnă audienţă-bani. Nu mi s-a-ntâmplat să am o idee faină şi cineva să-mi zică «neah, nu te obosi, mai bine dăm o ştire».
……
În concluzie, am avea de unde, dar ceva nu se leagă. Aici aţi putea interveni voi, oamenii faini din generaţia despre care vorbeşte Comănescu, dar care “suferă” de un soi de bun-simţ, timiditate. Faceţi o gazetă (indiferent de mediu) şi daţi sfoară-n ţară: «Hai să facem Jurnalism sau să murim cu ţara de gât!».

Cred că o să aveţi o surpriză.

*

Foto: Valentin Vieriu