Un oraş puternic este un pol al lumii, dar un oraş creativ împlineşte visuri.

Se apropie campania pentru alegerile locale şi mă aştept să se discute din nou, inutil, despre erupţie de corupţie, străzi plombate sau asfaltate, “de ce-aţi stat în ultimul mandat” şi licitaţii cu dedicaţii. Or, acesta e trecutul. Noi nu am ajuns din urmă nici măcar fostul prezent al dinamicii urbane, acela în care administratorii înţeleseseră că un oraş trebuie raportat la întreaga planetă, pentru că numai aşa poate începe să emită magnetism.

Singura şansă a unui oraş de a ieşi din condiţia de simplu nod al reţelei este, la fel ca în cazul oamenilor, să aleagă un vis şi să creadă în el. Nimic din ceea ce avem nu este de neglijat ori de dispreţuit. Tot ceea ce avem, de la relief până la clădiri, se poate metamorfoza într-un fragment din viitorul vis.

Acestea sunt visurile mele pentru Cluj. Poate se găseşte vreun candidat care să creadă măcar într-unul dintre ele.

Capitală a filmului. Există TIFF, există Comedy Cluj, avem Facultate de Teatru şi Televiziune, dar şi un proiect care aşteaptă finanţare europeană pentru construirea unui Centru al Industriilor Creative pe dealul Lombului. Aceşti “electroni” aparent haotici trebuie să fie aşezaţi pe o orbită centrată în viziunea municipalităţii. Cum va fi fiind Clujul locul unde producători din toată lumea vin să-şi turneze filmele, pentru că oraşul dispune de infrastructură (hale, ateliere, recuzită), pentru că aici există o cultură a cinemaului, dar şi figuraţie la îndemână? Îl vedeţi? Ar prospera şi absolvenţii de Litere (scenarii şi traduceri), hotelurile şi restaurantele, şi manufacturile, ba chiar şi tabloidele ar avea o pâine de mâncat într-un posibil oraş “glamoros”.

Cartiere artistice. Cum s-ar putea rezolva priveliştea deprimantă a cartierelor comuniste? Bloc lângă bloc, îmbrăcate mai curat odată cu reabilitarea termică, dar la fel de plictisitoare şi de inerte. Un oraş nu poate fi un brand mondial decât dacă acolo există sau se întreprinde ceva ce nu mai are nimeni. Acesta este visul: cum ar fi să transformăm fiecare cartier într-o gigantică expoziţie permanentă, lăsând exteriorul blocurilor pe mâna artiştilor plastici? Mănăşturul să fie, de pildă, arie rezervată pentru grafitti sau pentru arta proletcultistă, Mărăştiul să fie plin de flori sau de faze din desene animate, Grigorescu să întinerească prin scene de dragoste? Un cartier să fie al publicităţii, unul al motivelor folclorice, altul al conceptelor abstracte? Ar renaşte totul? Ar veni oameni din toată lumea să participe, mai întâi, iar ulterior să vadă poveştile care au acoperit cenuşiul de altădată?

Oraşul văzut de sus. O staţie sus, la Observatorul Astronomic din Feleac, o alta în Grădina Botanică, una în Parcul Mare, lângă stadion, apoi pe Cetăţuie şi, punct final, pe dealul Lombului, la studiourile cinematografice. Aşa “văd” un teleferic urban pe deasupra Clujului, care ar oferi o călătorie fantastică: priveşti stelele, cobori între plante exotice, îţi faci o fotografie în tribuna oficială, bei o cafea pe o terasă de lângă Belvedere şi apoi asişti la turnarea unei scene dintr-un viitor film. Între timp, ai văzut şi fotografiat, de la înălţime, diferite părţi ale unui oraş care ştie să-şi pună în valoare atuurile.

Desant multicolor. Cum facem să ne bucurăm că suntem “la poalele Feleacului”? Simplu. Convocăm, într-un weekend, parapantişti din toată ţara, dar şi deţinători de baloane cu aer cald din Europa, să se lanseze deasupra oraşului de sus, de acolo de unde Clujul pare o machetă de arhitect. Să umple cerul de culori şi forme, iar apoi să aterizeze în zona Aeroportului, unde să încingă o sărbătoare dedicată zborului, la care copiii să descopere tot ce înseamnă aripi, plutire şi curaj.

Festivalul “Da, igen”. Românii şi maghiarii din Cluj trăiesc împreună, dar separat. Acesta e adevărul “interetnic”. Prieteniile se leagă preponderent în funcţie de limba maternă, iar sărbătorile sunt fie roş-galben-albastre, fie roş-alb-verzi. Ce ne costă să organizăm un festival folcloric mixt, într-o săptămână de vară, în care centrul oraşului să fie închis? Cu scene, cu dansuri, cu muzică tradiţională, cu pălincă şi palinka, cu slănină şi zsíros kenyér, cu bulz de mămăligă şi paprikas? Dar nu cu standuri separate, ci punând români să servească la mesele ungurilor şi viceversa. Cum ar fi chiar să stăm de vorbă şi să jucăm învârtite când la unii, când la alţii?

Turneul rivalilor. În acelaşi spirit, cum ar fi ca marile rivale “U” şi CFR să organizeze, împreună, dar sub patronajul municipalităţii, un turneu anual de fotbal, înainte de începerea campionatului? La care să invite, pentru început, alte cupluri rivale din ţară, de pildă Steaua-Dinamo şi Poli-UTA, iar mai apoi, şi din Europa: Roma-Lazio, Galata-Fener sau, de ce nu, Barcelona-Real. Dacă tot avem două stadioane la standarde UEFA, de ce să nu profităm pentru a aduce microbişti din toată ţara la o competiţie unică a fair play-ului?

Concursul de visuri. Nimic şi nimeni nu atrage către administraţie creativitatea liceenilor şi a studenţilor din Cluj. Ideile unui om pot fi utopice sau aberante, dar din minţile a zeci de mii de tineri care-şi trăiesc aici dragostea şi entuziasmul se pot naşte continuu viziuni strălucitoare. Ce-ar fi ca Primăria să lanseze, începând din 2012, un concurs anual destinat tuturor şcolilor clujene, indiferent de nivel, la care premiile să fie atât de mari, încât să salveze cele mai surprinzătoare visuri? Abia atunci viitorul ar fi asigurat: când nu programul electoral al unui candidat mediocru sau al unui partid corupt ar domina dezbaterea despre metropolă, ci ideile spectaculoase ale viitorilor săi cetăţeni maturi. Atunci, ei vor şti că nu au dreptul să renunţe la adolescenţii care au fost. Atunci, oraşul va fi viu şi tânăr.

*