Să ieşim, pentru durata acestui text, din orizontala politicii. Nu vom vorbi despre candidaţi şi nici despre şansele lor. Vă propun să privim România, în preajma alegerilor prezidenţiale, ca pe o problemă spirituală (politica e doar o subspecie a treburilor spiritului).

Dacă am judeca la modul ideal – aşa cum ar trebui să procedeze măcar jurnaliştii, pentru că ei sunt datori, continuu, să le arate oamenilor puternici oglinda unei lumi perfecte -, deci, dacă am gândi România în idei, nu în persoane sau interese de partid, ce-am constata? Şi apoi, odată problema formulată, ce tip de lider ar fi necesar pentru a o rezolva?

Voi folosi un model “spaţial” preluat din teologia ortodoxă, şi detaliat la noi de Părintele Cleopa, cel al “ispitirii din opt părţi”. Astfel, în cazul României, văzută ca o comunitate spirituală, avem de-a face cu un dispreţ din patru părţi. Acesta este diagnosticul.

1. Dispreţul de-a spate este îndepărtarea sau indiferenţa faţă de propria coloană vertebrală, faţă de trecut (văzut ca înapoiere), faţă de valorile naţionale – tratate a priori drept hiperbolizate, faţă de mai toate structurile, personalităţile şi momentele datorită cărora trăim, azi, împreună. Cauzat de propaganda recentă, dispreţul de-a spate este o jenă identitară, care poate fi depistată foarte uşor prin mimetismul înghiţitor – adoptarea fără discernământ a unor atitudini şi manifestări la modă.

2. Dispreţul de-a stânga constă în pierderea sau lipsa dragostei faţă de oamenii simpli, faţă de anonimii care îşi văd de viaţa lor, faţă de ţăranii mereu lăsaţi la coada “proiectelor strategice”, faţă de pensionarii care devin creduli pentru că nu li se propune alternativă la gândul morţii, faţă de amărâţii care n-au avut şansa de a termina decât clasele primare. Dispreţul de-a stânga se coagulează din aroganţa tânărului cu muşchi, din suitul la cap al celui cu prea multe masterate inutile, din pierderea busolei de către orăşeanul care-a văzut ceapă numai la supermarket.

3. Dispreţul de-a dreapta e volatilizarea respectului faţă de elite, provenită din “democratizarea” opiniilor şi din eficienta acţiune de sabotare a oricărei ierarhii pe care au realizat-o televiziunile în ultimii 20 ani (începând cu ProTV şi sfârşind cu RTV). Dintre cei vii şi influenţi, nu a mai rămas niciun scriitor, savant, muzician, actor, cleric sau general care să nu fi fost lovit ori terfelit în direct, astfel că mulţimea celor în care majoritatea românilor au încredere necondiţionată a ajuns mulţime vidă.

4. Dispreţul de dinăuntru – cel mai grav dintre toate, pentru că subminează speranţa – este încrâncenarea, hrănită tot de mass-media, de a merge până în pânzele albe alături de tabăra din care faci parte, de a refuza orice merit şi reuşită ale taberei adverse, de a fi dispus la minciună pentru a blinda “adevărul” versiunii care ţi s-a livrat. Această ură macină România oră de oră şi nu există o a treia grupare care să o contracareze. Oamenii de bun simţ s-au dat la o parte, sătui de acest spectacol mârşav, iar unul dintre efectele evidente este nivelul clasei politice şi, în particular, micimea celor care candidează la preşedinţie.

Care este antidotul pentru aceste boli cu rădăcină comună? Unul singur, dragostea. Numai dragostea contrariază dispreţul şi-l îmblânzeşte. Dacă e prea mult să cerem dragoste, atunci respect. Şi dacă respectul e prea greu de atins, măcar îngăduinţă. Sau ascultare. Ar fi un început.

De ce tip de lider am avea, deci, nevoie? (Nu uitaţi că vorbim despre un ideal). În niciun caz de un om care ia forma vasului în care e pus, de cineva lipsit de licăr spiritual ori fixat pe o singură idee. România s-ar însănătoşi neaşteptat de repede dacă ar fi condusă (dar nu “condusă” e termenul potrivit, ci “adusă împreună”) de o persoană care să ne reamintească să iertăm, care să nu fie sedusă de modele trecătoare nici din Vest, nici din Est, care să poată împărţi o pâine cu oricine şi care să creadă în simplitate. (Un lider rezonant, cum e denumit în literatura de specialitate.)

Ştiu, pare că nu există nici o şansă. Nu avem un asemenea om sau, dacă există, nu-l cunoaştem. Pentru că a arăta empatie înseamnă eliminare sigură din spaţiul public de la noi. Iar a declara că nici A, nici non-A nu merită să te înregimentezi alături de ei este echivalent cu a ţi-i face duşmani pe ambii.

Şi totuşi. România are, întâi de toate, o problemă spirituală. Nu politică, nu ideologică, nu strategică. Să vorbim despre asta.

*