Mă întreb în ultima vreme dacă am făcut bine că, până la vârsta asta, am exclus varianta emigrării din raportările mele la un posibil viitor. Acum e prea târziu, cel puţin pentru felul meu de a judeca, însă am realizat că acest gând îmi vine din îndoiala crescândă cu privire la şansele României de a fi ceea ce eu şi prietenii mei visam că poate să devină: o ţară normală, de care să nu-ţi fie ruşine.

În anii ‘90, eram convinşi că datoria noastră e să rămânem şi, mai mult decât atât, să nu încetăm a ne bate pentru mesajul lui 1989. Aceea era adevărata revoluţie – spunerea adevărului, speranţa că vor apărea personalităţi care să întruchipeze ideile cărţilor pe care le citeam, convingerea că lipsa noastră de interese partizane va reuşi să deschidă ochii tot mai multor români.

Credeam că avem o misiune. Şi că vom învinge. Scriam crezând. Şi ştiam să scriem.

Când s-a rupt firul acela care ne ţinea laolaltă? Când s-a risipit totul? Sau, mai bine zis, a existat vreun moment în care balanţa a înclinat cu adevărat de partea noastră? Citesc acum că unu din şapte adulţi români intenţionează să plece şi e limpede că numai un miracol mai poate răsturna această tendinţă, acest escapism generalizat, această scârbă şi această dezertare justificată.

Pentru mai bine de două milioane de români, dintre care un milion au între 18 şi 34 de ani, România este incompatibilă cu viitorul. Proiecţiile lor nu pot fi schiţate pe această planşetă. Tuşul visurilor lor nu prinde pe suprafaţa alunecoasă a realităţii. Ei nici măcar nu mai privesc această realitate şi, refuzând-o, sunt ca şi plecaţi. Exilul dinaintea exilului. Exilul aprioric.

Şi abia acum înţeleg: dacă ei, cei mai proaspeţi dintre noi, s-au exilat deja înlăuntrul lor şi înăuntrul ţării, în aşteptarea adevăratei fugi eliberatoare, şi dacă diaspora spirituală e acolo, ascunsă şi protejată de cele două scuturi concentrice ale fostului “acasă” şi ale fostului “eu”, nu cumva România aceea pe care o visam nu mai e aici de mult?

Nu cumva a emigrat în vreme ce noi o uitasem şi acum – frântă între împlinire de sine şi nostalgie părintească – trăieşte peste tot şi nicăieri, trecând de la unul la altul, călătorind fără odihnă şi ţinându-i împreună, în aşteptarea unei iluzorii reîntregiri totale a familiei?