Ea îl acuză pe el că e scandalagiu, beţiv şi curvar. Îi ţipă isteric că s-a săturat de viaţa asta şi că preferă pe oricine în locul lui, numai să aibă parte de linişte.
El o acuză pe ea că e proastă, interesată şi hoaţă. Îi strigă ameninţător că se tot întâlneşte cu “fostul” şi că trebuie să se hotărască odată şi-odată: ori înainte, cu el, ori înapoi, la celălalt.
Cele două jumătăţi ale familiei România au ajuns la o răspântie: dacă divorţează, îşi bat joc şi de sacrificiile neamurilor care s-au chinuit să le pună pirostriile, dar şi de viitorul relativ sigur al copiilor, care n-au nici o vină că părinţii nu ştiu să-şi rezolve problemele. Singura soluţie: concilierea.
Unul dintre sensurile verbului latin “conciliare” – pe lângă împăcare, unire, punere de acord, aplanare a conflictului sau înlăturare a divergenţelor – era acela de a-i duce bărbatului o femeie pe care să o ia de soţie. Cu alte cuvinte, “conciliatorul” dispunea de relaţiile necesare pentru a face joncţiunea şi pentru a îmbina dorinţele ambelor “tabere”. Bucurându-se de încrederea bărbatului, el îi căuta o soţie potrivită şi parcurgea drumul mediator în vederea viitoarei alianţe.
În cazul alegoriei social-politice descrise mai sus, avem de-a face deja cu o familie, iar concilierea e diferită: “soţul” trebuie să găsească o cale pentru a-şi recuceri “soţia”. Altă variantă nu există. Însă, fiindcă “ea” nu mai vrea să-l vadă şi a dobândit deja o reacţie fizică de respingere când “el” se apropie, concilierea e posibilă tot prin intermediul unui terţ. Un peţitor sui generis.
Să ieşim din zona abstractă. Suntem într-o situaţie psihologică în care învingătorul nu poate lua totul, nu are voie să ia totul, chiar dacă “neamurile” sale aşteaptă ca el să le dea o lecţie “cuscrilor”. Salvarea familiei lor comune este infinit mai importantă decât satisfacerea dorinţei de răzbunare a numeroşilor unchi, mătuşi, veri şi nepoţi dintr-o parte sau din alta.
Traian Băsescu trebuie să înveţe să iubească jumătatea cealaltă sau, dacă sentimentele există, să i-o şi arate. Nivelul de ură şi setea de vendetta care s-au acumulat în ultima perioadă fac din România o “familie” foarte fragilă. Din acest motiv, prima mutare esenţială pentru reuşita concilierii este numirea unui prim-ministru care să nu facă parte dintre liderii grei ai PDL – unul cu o imagine mai proastă decât altul.
Ideal ar fi ca acel conciliator să fie independent, pentru ca medierea să fie alimentată din start cu un semnal limpede, iar el să găsească uşa întredeschisă la jumătatea care a pierdut alegerile. Însă, dacă această tăiere din orgolii se dovedeşte imposibilă, rămâne semi-varianta ca numele lui să nu stârnească automat dispreţul sau revolta jumătăţii lovite. Ar fi un câştig inclusiv pentru PDL, care ar puncta la capitolul “înţelepciune politică”.
Fiecare jumătate trebuie să înţeleagă şi să accepte că cealaltă nu îşi iubeşte familia mai puţin. Dacă tatonarea se poartă ca între procuror şi avocat, apropierea devine imposibilă. Nu de condamnări e nevoie, ci de un ritual de (re)împerechere.
Dacă e ales bine, viitorul prim-ministru poate îndeplini singur complicata misiune de peţitor-conciliator. El ar urma să “aducă la sentimente mai bune” jumătatea care acum nu mai crede nici o promisiune de îndreptare lansată de Băsescu şi care, mai mult, reacţionează ca un arici ori de câte ori acesta deschide gura.
În cazul în care desemnarea premierului va reprezenta un nou mesaj belicos, rolul de a reface legăturile sociale din marea familie va rămâne în seama unei instituţii care, din păcate, nu are nici un interes să fie pace. Presa.
Aici, spre deosebire de segmentul activ din politică, victoria lui Băsescu trebuie să se soldeze cu efecte palpabile. După această campanie electorală, presa este zona unde s-ar cuveni să se producă schimbările cele mai radicale, iar acei jurnalişti care au abdicat de la regulile profesiei să facă un pas în spate sau măcar să plece capul o perioadă. Ştiu, a aştepta un asemenea deznodământ poate fi o dovadă de naivitate, însă cred că acesta este, totuşi, cel mai potrivit moment pentru drenarea urii.
P.S. Era să închei acest text când am realizat că mai există o instituţie, mult mai puternică, a cărei intervenţie ar putea linişti puţin apele: Biserica Ortodoxă. Sunt curios dacă şi care dintre ierarhii ei vor găsi de cuviinţă să vorbească despre împăcare socială. Proxima ocazie: Pastorala de Crăciun.
*
Foto: Mihai Leu
Comentarii