Foto: Gazeta de Maramureş

“Suntem 1600 de români, din care 360 îs copii. Nu ştim cum am ajuns în zonă. Nu ştiu nici bătrânii cum au ajuns aici. Ai noştri ziceau doar că sunt români. De România, nu ştim nimic. Nimeni din sat n-o fost în România”.

La circa 200 de kilometri de Sighetu Marmaţiei, în satul Poroscovo din raionul ucrainean Perecin, trăieşte, izolată, o comunitate de români care nu apare în documentele oficiale şi care a reuşit să-şi păstreze limba cu toate că în zonă nu există nici biserică, nici şcoală românească. Ba, mai mult, oamenii din Poroscovo, cărora ucrainenii le spun “volohi”, vorbesc un dialect ce seamănă cu româna din Evul Mediu. Se spune că localnicii au aflat abia în anii 90 că, undeva, peste graniţă, există un popor cu o limbă aproape identică.

În luna noiembrie 2008, săptămânalul “Gazeta de Maramureş” a publicat un reportaj în premieră despre volohii din Poroscovo, însă presa centrală nu l-a preluat şi nici n-a aflat de el. Poate acum. Eu l-am descoperit ieri şi nu mi-a venit să cred că mai există români despre care nu se ştie nimic în România şi care, până de curând, nu-şi cunoşteau identitatea naţională şi lingvistică.

Căutând pe internet mai multe informaţii despre Poroscovo, am dat de un site al românilor baptişti din Carolina de Nord, unde se relatează despre o vizită cu scop misionar pe care unul dintre pastorii acestui cult a întreprins-o în 2006 în zona Transcarpatia. El spune că acolo există, neştiute, şapte sate cu importante comunităţi de români: Dolha (500 de români), Visnitsa (300), Simeria (50), Kamenetz (50), Obava (400), Remeti (50) şi Poroscovo, unde se află şi cei mai mulţi conaţionali de-ai noştri.

Aşa că, dacă tot întreprinde preşedintele Băsescu o vizită la Kiev în această lună, mă gândesc, naiv, că poate vorbeşte şi despre aceşti români uitaţi. Poate se înfrăţesc nişte comune din ţară cu acele localităţi, poate autorităţile ucrainene le permit să-şi facă o şcoală, o biserică. Poate, poate.