“Was? Was? Was?” - de trei ori, agresiv, fără vreun licăr de bucurie pe faţă, fiindcă acum ar vrea să-i bată, unul câte unul, să-i ia la rând, să se ducă peste ei, peste toată tribuna, să-i calce pe toţi în picioare, şi răzbunarea încă nu ar fi îndeajuns, pentru că numai el îşi mai aminteşte cum l-au huiduit cu un an în urmă, în amicalul de consolare jucat de Bayern cu naţionala ţării lui, de fiecare dată când atingea balonul îi săreau pe inimă reproşându-i că ratase acel penalty din minutul 95, erau prelungirile finalei cu Chelsea şi bavarezii ar fi câştigat Champions League pe teren propriu aşa cum visau zecile de mii de alb-roşii de pe Allianz Arena, trăsese de frică în stânga lui Čech, deşi, undeva, în spatele minţii, acolo unde nu vrei să te duci în clipele esenţiale, ştia că Čech ştie cum execută el de la 11 metri, doar fuseseră trei ani coechipieri la Chelsea, dar totuşi trăsese tare şi fără vreo şmecherie, sperând că poate-poate, poate şi Čech se gândeşte că fiecare ştie că celălalt ştie că el ştie, şi aşa mai departe, dar cehul sărise decis lângă bara din stânga lui, iar disperarea acelei secunde n-o poate explica nimănui, ce le pasă suporterilor, ei vin la meciuri şi aplaudă, şi cântă, şi înjură, dar cerul se adună, tot, pe ei, pe jucători, şi fanii nu îi iartă dacă, în asemenea momente, nu le transportă istoria acasă, în cluburi şi birturi, dacă greşesc atunci când le e interzis să greşească, de parcă nu totdeauna unii pierd, de parcă nu e sortit ca unii să plece plângând şi ura lor să distrugă camerele de hotel şi compartimentele de tren, până adoarme şi ea, înecată în bere şi răguşită de urlete, însă acum vor plânge ceilalţi, nu ai lui, nu bavarezii, acum le poate striga was-was-was, acum nu mai contează că în prima repriză iar a ratat de două ori, singur cu Weidenfeller, este ceva, ca o umbră, care îl cuprinde când toată răspunderea rămâne pe el, a doua oară i-a trimis mingea în gură parcă ar fi vrut să-l reducă la tăcere, putea să încerce orice altceva, pe jos, printre picioare, pe sub mâini, putea să-l dribleze, ceva, orice, doar să nu se mai prăbuşească stadionul tot pe el, să nu mai fie el vinovatul de serviciu, e nedrept cum se risipeşte ce-ai făcut ani de zile din cauza umbrei, şi el nu le va putea descrie acea umbră, cum să se justifice la conferinţa de presă că e om, că i se întunecă şi lui minţile de spaimă, că e prea mult ca o planetă întreagă să aştepte atâta putere inumană de la ei, bieţi oameni care nu ştiu să facă decât asta, dar uite că s-a putut şi cu umbră, mai întâi şi-a zis – nu mai risc, nu mai trag eu, mai bine o dau în careu, întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, şi-a avut noroc că fundaşul cel blond n-a agăţat-o, alături era namila de croat care a apucat s-o îndrepte către poartă, atunci a simţit că şi umbra poate fi vulnerabilă, că nu e mai tare ca el, au alungat-o băieţii când au venit să-l plesnească peste chelie, şi apoi, când mai era un minut şi s-a trezit iarăşi singur, a patra oară, cu Weidenfeller – nebunul de Ribery i-o lăsase neaşteptat pe linia careului, şi el sărise ca prin vis să evite secera stoperului – plecase spre stânga, amăgindu-l pe portar că îl va dribla ca la primul gol, şi-atunci a simţit că umbra îl însoţise un an pentru acea secundă, că nu mai depindea de el, că, dacă e să răzbeşti, pot să te atace toate umbrele din lume, şi tot vei răzbi, şi-atunci a trimis-o derutant, dar mai slab decât dacă i-ar fi pasat-o unui copil care învaţă să meargă, şi mingea s-a strecurat încet, ca în reluările cu încetinitorul, pe lângă Weidenfeller, care îngenunchease de parcă ar fi urmat să-l înnobileze regina, s-a scurs cuminte până dincolo de linia albă, dar el n-a mai aşteptat s-o vadă mişcând plasa, gândul îi zburase deja cu un an înainte, la miile de alb-roşii care şi-atunci, şi-acum se aşezaseră în spatele porţii şi cărora trebuia, era peste puterile lui să se abţină, trebuia să se ducă să le strige – ce? ce? ce?, pentru că nu se bucurau suficient de tare pentru câtă umbră suportase, nu erau destui şi destul de înnebuniţi pentru câtă umilinţă trăise el, şi-abia acum, urlându-le dispreţuitor, nemulţumit, permiţându-şi să fie nemulţumit de reacţia lor, abia acum putea să-i ierte.

 *